Бесплатный фрагмент - Găsind pământul sub picioare

Informații juridice

Drepturi de autor © 2024 de Vladarg Delsat

Toate drepturile rezervate

Nici o parte a acestei publicații nu poate fi reprodusă, distribuită sau transmisă sub nicio formă sau prin niciun mijloc, inclusiv prin fotocopiere, înregistrare sau alte mijloace electronice sau mecanice, fără permisiunea scrisă prealabilă a editorului, cu excepția celor permise de legea drepturilor de autor.

Povestea, toate numele, personajele și incidentele descrise în această producție sunt fictive. Nu se intenționează sau nu ar trebui să se deducă nicio identificare cu persoane reale (vii sau moarte), locuri, clădiri și produse.

Editat de Iulia Cristescu

O nouă viață

Mi-am dat seama brusc că sunt în viață și am deschis ochii. În stânga mea se auzea un semnal sonor — mă aflam din nou la terapie intensivă. Respiram cu ușurință și oxigenul bâzâia ușor în masca mea. M-am gândit că și asta însemna ceva. Masca sugera că eram moartă. Știam că voi muri în curând, o știam de mult timp, și nu-mi păsa, voiam doar să fie repede, pentru că eram obosită. Mi-am amintit că mă numesc Mariana, numele dat de părinții mei. Îmi venea să plâng gândindu-mă la ei.

Mai era puțin timp până la sosirea medicilor. Tatăl Katiei îmi spunea odată că monitoarele spitalelor îți pot spune totul. Când cineva moare, toată lumea începe să fie agitată, îmi amintesc… Dar încă nu erau doctori, așa că… Nu știam ce înseamnă asta. Aș putea fi moartă. Dacă eram moartă… De ce m-au adus înapoi? Pentru ce motiv? Îmi venea să plâng din nou, așa că mi-am amintit cum a început totul.

Aveam vreo cinci ani când au observat vânătăi apărute de nicăieri.Curând au început să mă doară degetele. Îmi amintesc cum se îndoiau pe spate și mă dureau. Când m-am plâns mamei mele, aceasta s-a îngrijorat și m-a dus la doctor. Acesta mi-a examinat brațele, s-a uitat cu indiferență la ochii mei plini de lacrimi și mi-au spus că nu avea cum să mă doară; am inventat ca să primesc atenție. Mama s-a enervat foarte tare atunci și m-a dus acasă, unde mi-a dat jos… Ei bine… Totul ca să mă rănească cu un băț. Am sângerat mult. Pielea mea era atât de subțire: se vedeau toate venele prin ea, mai ales pe piept. M-a durut ca naiba și, bineînțeles, am țipat. Dar după bătaie am simțit mai puțină durere acolo unde mă duruse întotdeauna, dar numai pentru o scurtă perioadă de timp.

Înainte de a merge la școală, făceam tot ce puteam numai să nu mă plâng de durere. Mai târziu, au început să mă pedepsească cu o curea lată care nu mă făcea să sângerez, dar mă durea tare. Întotdeauna am fost micuță, chiar și acum arăt de opt ani, dar am treisprezece, așa că presupun că nu mă loveau prea des, doar puțin, deci nu inventez nimic. Când aveam opt ani, chiar a început să-mi placă să fiu pedepsită, pentru că era mai ușor să respir după aceea. Nu mă mai împotriveam și veneam de bunăvoie când voiau să mă disciplineze.

În clasa noastră era o fată pe nume Katia, iar tatăl ei mi-a salvat viața. Dar nu am înțeles niciodată de ce. Katia avea și ea pielea subțire și degetele răsucite, dar ei au crezut-o, iar când m-am plâns de durere, m-au trimis la un psihiatru. Bineînțeles, acum știu că era un psihiatru, dar la vremea aceea, eram foarte atașată de doctor, i-am spus totul, iar el… M-a mințit. Doctorul a spus că mă voi face bine și a scris în notițele sale că îmi imaginam lucruri și că trebuie să fiu tratată cu injecții. Injecțiile au fost foarte dureroase, chiar mai dureroase decât centura. Dar, după injecții, mi-a fost mai ușor să respir și nu mă mai dureau degetele la fel de mult, așa că mi-am recăpătat curajul. Katia i-a spus tatălui ei despre mine. El le-a spus părinților mei și aceștia s-au supărat. Nu m-am dus la școală timp de o săptămână pentru că cureaua a rupt ceva, am avut febră și… Nu-mi mai amintesc. Am rugat-o pe Katia să-i spună tatălui ei să nu vorbească cu părinții mei, și m-au rugat să le arăt rezultatul, așa că am făcut-o. Atunci a început să plângă. E norocoasă că are un asemenea tată, iar eu sunt…

Atunci aveam zece ani, iar în clasa pe care o aveam… O să vă spun în ordinea corectă. A fost din cauza acestui test: am luat un patru pentru că nu-mi aminteam nimic și aveam probleme cu respirația. Clasa era înfundată, mă făcea să mă simt de parcă aș fi fost strangulată. Mi-a fost teamă să mă plâng. Profesoara a spus că sunt leneșă și că va fi cu ochii pe mine. Nu am înțeles ce însemna asta, pentru că am încercat să respir mai ușor și nu am putut să o fac. Katia era și ea îngrijorată și m-a rugat să îl sun pe tatăl ei. Profesoarei îi era frică să spună nu, pentru că tatăl Katiei era foarte înfricoșător (așa era știut la școală). Apoi profesoara s-a întors, nu mai puteam să respir, iar ea m-a pălmuit, cred, și mi-a spus să nu mă prefac. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că l-am văzut pe tatăl Katiei. Și-a dat seama că eram pe moarte și m-a readus la viață.

Apoi a urmat spitalul.

Medicii de la spital au văzut și ei că sunt bolnavă și mi-au făcut ceva care a oprit complet durerea. Nu m-am mai întors acasă. Când am aflat că părinții mei… Mi-e… Mi-e greu să vorbesc despre asta, sincer. S-a dovedit că nu eram fiica lor, ci fusesem adoptată, iar ei au spus că nu au vrut să-și dea viața pentru… Pentru cineva ca mine.

În acea zi, am murit pentru a doua oară.

Părinții mei m-au abandonat și m-au aruncat afară din casă ca pe o pisicuță în timp ce eram în spital. Și apoi a apărut un orfelinat pentru… handicapați. Era foarte trist acolo. Aveau grijă de noi, dar nu era nicio mamă acolo.

Atunci am vrut cu adevărat să mor, dar Katia și tatăl ei au reușit să mă găsească. Katia era într-un scaun cu rotile pentru că nu mai putea să meargă. Eu puteam. Mersul pe jos era foarte dureros, dar puteam merge orice, dar nu într-un scaun cu rotile, pentru că fetele în scaune cu rotile erau tratate aici ca…

— Mariana, vrei să locuiești cu noi? m-a întrebat tatăl Katiei, iar eu am plâns, dar nu știu din ce motiv nu a fost lăsat să mă ia.

Prietena mea a plâns și ea, dar femeile furioase nu le-au lăsat să mă ia oricum. A fost din cauza unor cifre. A trebuit să rămân la orfelinat, unde nimeni nu mă voia, deși Katia și tatăl ei au venit să mă vadă… Mi s-a spus că tatăl Katiei nu avea suficienți bani pentru noi doi. În acel moment, am urât femeile rele care numărau banii. Chiar aveau impresia că era mai bine acolo unde nu mă voia nimeni?

La orfelinat era o bibliotecă, așa că am citit cărți acolo. Una dintre ele m-a fascinat cu adevărat. Nu era vorba despre o fată, ci despre un băiat, pe care nimeni nu-l voia, la fel ca pe mine. Băiatul ăsta, Willy, trăia într-un orfelinat, iar ei îl urau și nu-l plăceau. În ceea ce mă privește, nici pe mine nu mă plăceau, dar nimănui nu-i păsa. În carte, era o dădacă — o femeie furioasă căreia îi plăcea să-l bată pe Willy. Lui nu-i plăcea asta, nu știu de ce… Eu aș fi acceptat să fiu bătută doar ca să mă simt utilă. Apoi s-a dovedit că Willy fusese ales să fie dus la academia de magie, unde îi învățau pe toți cum să se vindece. Presupun că mă puteau lua și pe mine — academia era magică, nu-i așa? M-am gândit că am greșit când am crezut că era doar un basm pentru că mama și tatăl lui Willy au stat în calea cuiva. Au fost uciși pentru asta, dar băiatul nu a fost ucis pentru niciun motiv.

La academie erau multe scări, iar un «fenke» îl arunca pe Willy pe scări — probabil că voia să îl omoare, dar nu am reușit să îmi dau seama cine era sau de ce. Nu sunt foarte deșteaptă, într-adevăr. Știau asta și la școală, de aceea îmi spuneau înjurături dar știam că oricum voi muri, așa că nu conta. Uneori îmi doream să fiu Willy Schmidt sau Ingrid Schiller din carte, pentru că erau prieteni și, mai ales, nu sufereau în permanență. De asemenea, am vrut să văd Academia Grasvangtal și să învăț despre pădurea de basm și despre Muntele Rübetzal. Trebuie să fie foarte frumos acolo. Această carte a devenit preferata mea, chiar dacă este despre Germania, unde nu am fost niciodată și nu voi merge niciodată.

O să mor. Asta mi s-a spus — fiecare zi ar putea fi ultima, așa că am așteptat-o pentru că nu aveam puterea să fac altceva.

Totul m-a dezamăgit… Ieri, cred că am murit din nou. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat ieri, dar nu contează. Pentru mult timp, singurii prieteni pe care i-am avut au fost cărțile. Și Katia, desigur. Am citit carte după carte eram transportată în alte lumi

Aveam eu vreo șansă de supraviețuire? Cu siguranță că da. Dacă nu ar fi fost depresia, dacă nu ar fi fost evoluția foarte dificilă a bolii, dacă nu ar fi fost indiferența… Memoria mea nu a reținut nici transportul, nici medicul care a avut milă de mine, nici noii mei părinți. Mă simțeam de parcă tocmai murisem, doar pentru a deschide ochii într-o viață cu totul nouă. Poate că cel care ne judecă a decis că eu merit nu doar o nouă șansă, ci și o nouă provocare.

* * *

Un medic neobișnuit a intrat într-o secție obișnuită. Nu purta haine albe, ci unele de un albastru moale, ceea ce îl făcea să pară neobișnuit. Doctorul s-a uitat la instrumente, a ajustat ceva în perfuzie și abia apoi mi-a luminat ochii cu o lanternă. Probabil că voia să vadă dacă reacționam la lumină. Am închis ochii, el a zâmbit și a început să vorbească cu mine. Mai târziu mi-am dat seama că vorbeam în germană, dar în acel moment am fost surprinsă de numele pe care mi l-a dat. Exact ca în carte!

— Frau Schmidt, i-ați speriat pe toți. Doctorul m-a privit cu atenție, astfel încât mintea mea s-a umplut de tot felul de gânduri. Mă înțelegeți?

— Înțeleg, am dat din cap, gemând încet. În momentul acela, mă dureau articulațiile, nu degetele, dar parcă mă durea totul. Și… Nu aveam nicio idee despre ce se întâmpla cu Frau Schmidt. Habar n-aveam cum o chema. Cum mă cheamă?

— Te numești Gabriella, a suspinat doctorul, mângâindu-mi brusc capul.

A fost atât de bun încât am cerut mai mult. Nu știam ce se întâmplă cu mine. Totul era atât de ciudat…

— Nu vă temeți de starea dumneavoastră. Pierderea memoriei este posibilă după o experiență de moarte apropiată. Vestea bună este că cicatricea nu va fi deloc vizibilă.

Într-un fel, mi s-a părut că aceste cuvinte aveau un înțeles ascuns, dar, desigur, le-am înțeles în felul meu.

— Mulțumesc, domnule doctor, i-am mulțumit pentru că am vrut să fiu politicoasă.

Veștile despre cicatrice au fost foarte bune. A însemnat că cel puțin nu voi mai fi distins. M-am întrebat dacă Willy Schmidt era fratele meu. Nu avea o soră în carte. Probabil de aceea nu are: Sunt mort…

— Doctorul plecase într-o călătorie de afaceri, iar eu nu mă puteam opri să nu mă gândesc la ceea ce mă aștepta. Nu-mi venea să cred că eram sănătoasă, iar mâinile și picioarele mele sugerau același lucru. Și dacă în acel orfelinat eram tratată la fel ca în carte, asta însemna… Însemna că m-ar fi bătut și că aș fi intrat în academie! Copiii sunt bătuți în școlile germane. Știam asta, dar nu-mi aminteam când, dar profesoara noastră ne spunea adesea că i-ar plăcea să… «Deci, mi-am spus, la școală poți primi și ceva care te ajută să respiri mai bine. Și mai târziu, și la academie, presupun?». Viața nu mai părea atât de terifiantă, pentru că, înainte, nimeni nu mă dorea doar pe mine, dar acum, cel puțin, eram urâtă (mă rog, dacă eram în carte), iar asta e deja un sentiment.

Stăteam întins acolo și mă gândeam că poate Mariana a murit. Ea a murit. Dar nu puteam să înțeleg de ce eu eram încă cea care suferea. M-am gândit că poate era doar iadul. Mă îmbolnăvisem când eram Mariana și le făcusem rău mamei și tatălui meu, așa că fusesem pedepsită pentru asta, iar acum sufeream din nou. Și în fața mea se afla o academie înfricoșătoare. E magică, dar e foarte înfricoșătoare pentru că sunt multe scări. Iar scările te pot răni. Poate că aș fi ucis și acolo. Adică, au vrut s-o facă în carte, dar băiatul ăsta, Willy, a vrut să trăiască, și eu… Și nu a trebuit să o fac. Mă întrebam câți ani aveam și cum arătam. Nu putea fi Mariana, nu-i așa?

Nu mă așteptam ca cineva să vină la mine, dar cineva a venit. Era o femeie: era slabă și purta o rochie ciudată, ca o uniformă dintr-un film de război. Nu o cunoșteam, dar îmi amintea de cineva… Trebuie să fie de la un orfelinat», m-am gândit, pentru că fața femeii nu exprima nimic.

Doamna ciudată s-a apropiat, s-a uitat la mine și…

— Monstru blestemat, a spus ea aproape în șoaptă. Când o să mori?

— Bună ziua, i-am răspuns, și am întrebat: Scuzați-mă, cine sunteți?.

— Rahat mic, a țintit femeia un pumn spre mine.

Apoi ușa s-a deschis brusc și cineva îmbrăcat în haine de doctor a oprit-o să mă lovească. Mai târziu, a sosit poliția și alți medici m-au întrebat ceva, dar ceva îmi suna în urechi și nu înțelegeam ce se întâmplă. Nu auzeam nimic și m-am uitat confuz la cei din jurul meu, dar nu înțelegeau că nu aud nimic, apoi aparatul de lângă pat a pâlpâit și luminile s-au stins.

— Mă înțelegi?

Doctorul acesta se afla din nou în fața mea. Se uita în ochii mei ca și cum ar fi încercat să citească ceva în ei, dar nu-mi păsa.

— Înțeleg, am dat din cap și luminile s-au stins din nou.

Data următoare când m-am trezit, mi-au făcut ceva. Nu a fost înfricoșător, doar mă întrebam de ce au băgat un tub în… Ei bine, «acolo». Mi-au făcut ceva și la fund, dar nu a fost dureros. Apoi a apărut cuvântul «hospice» și am știut că sunt pe moarte. Eram supărată pentru că oamenii mor mult timp în ospicii și suferă (auzisem povești despre asta când eram Mariana), dar eu voiam să mor repede. Dar a venit un om care arăta ca un înger (avea chiar și o aureolă) și a spus că nu va fi niciun ospiciu pentru că mă va lua el. Mi-am dat seama că omul acela era Moartea, pentru că în Germania este un cuvânt masculin. Am fost foarte fericită și am fost de acord — în sfârșit, că el mă va lua. Iar bărbatul care era Moartea mi-a spus că totul va fi bine acum și că vom locui cu toții într-o casă mare, luminoasă și confortabilă. Am chicotit, pentru că nu auzisem niciodată pe cineva descriindu-mi un mormânt în felul acesta.

Cred că a trecut o lună până când au scos un tub de… — ei bine, «acolo» — și m-au pus într-un scaun cu rotile, ceea ce, bineînțeles, m-a făcut să plâng. Lângă mine a apărut un băiat cu părul creț, pe care domnul Moarte l-a numit «fiu». S-a dovedit că Moartea avea și ea copii, așa că eram singură și nedorită. Acest băiat, care era fiul Morții, m-a mângâiat și a început să-mi spună să nu-mi fie frică, pentru că totul va fi bine. Apoi m-a îmbrățișat și m-am pregătit să mor.

— Ce faci? m-a întrebat băiatul.

— Se pregătesc să moară, am răspuns sincer. Când mor, se pișă și fac caca, știu asta, așa că trebuie să stau așa ca să nu se supere femeile pentru că trebuie să curețe prea mult.

— N-o să mori, a spus băiatul, uitându-se în jurul lui.

Imediat, acest bărbat, care era Moartea, s-a apropiat și m-a luat în brațe. A fost atât de dulce, atât de cald, încât am plâns din nou, pentru că nu m-am putut abține.

— De ce plânge, tati? întreabă băiatul cu părul creț, care îmi amintește de cineva.

— Pentru că nu avea pe nimeni, fiule, a răspuns bărbatul care mă ținea în brațe. Depresia este cel mai mare torționar al copiilor speciali.

M-au urcat într-o mașină și m-au dus undeva. Probabil la cimitir pentru a mă îngropa. Nimeni nu m-a vrut, așa că unde m-ar fi dus de la spital? Ori la un orfelinat, ori la cimitir…

Logodnicul

Nu am ajuns la un cimitir, ci la o casă. Acolo ne-a întâmpinat o femeie, nu ca cea care a venit la slujbă, ci o femeie foarte diferită. A fost amabilă. Mi-a spus că o cheamă doamna Elsa, dar că pot să-i spun… Mamă. Am plâns din nou; aveam o mamă adevărată, vă puteți imagina? Iar cel căruia îi spuneam Domnul Moarte s-a dovedit a fi tata. Iar pe băiatul cu părul creț îl chema Herman. Eram cu adevărat într-un basm. Mie nu mi se putea întâmpla așa ceva.

— Vrei să te adoptăm? m-a întrebat noul meu tată.

— Nu pot fi adoptată? am întrebat și imediat mi s-a explicat: Ei bine, nu chiar, pentru că aș putea pretinde că Herman este logodnicul meu și aș avea un viitor.

Tata a zâmbit, iar băiatul (a auzit și el ce i-am spus) părea în pragul lacrimilor.

— Ai nevoie de un logodnic pentru viitor? mama a zâmbit.

— Ei bine, dacă există un logodnic… Mi-am împărtășit gândurile, atunci într-o zi va exista o familie. Știu că voi muri oricum, dar așa doar pentru distracție, pot?

Mama mea a plâns și a permis acest lucru, iar Herman m-a îmbrățișat și mi-a spus cât de bună am fost. Era atât de fierbinte încât era incredibil de bun. Nu aveam niciun cuvânt, doar lacrimi. Am plâns mult în ziua aceea, mai mult decât am plâns vreodată în toată viața mea.

La prânz, s-a dovedit că nu prea aveam voință, iar durerea mi-a adus lacrimi în ochi. Tata chiar m-a certat puțin.

— Nu trebuie să tolerezi durerea, spune el în timp ce mă mângâie. Dacă te doare, trebuie să-mi spui.

Eram gata ca tata să ia cureaua, dar m-a mângâiat și m-a certat atât de ușor încât îmi venea să plâng din nou.

— N-o să mă dați în grija unui psihiatru? am întrebat pentru că… ei bine… Fără psihiatru, vă rog.

— Bietul copil, m-a îmbrățișat mama. Prin ce ai trecut…

— Nimeni nu te va încredința unui psihiatru.

Am observat că aceste cuvinte l-au făcut pe Herman să devină foarte palid. Probabil că și lui îi era frică de acel mincinos. Tata a spus că mă va ajuta să opresc durerea. Iar eu l-am crezut, bineînțeles. Apoi Herman a luat lingura din mâinile mele tremurânde și a început să mă hrănească ca pe un copil. Nu voiam să mănânc, dar trebuia să fiu ascultătoare…

— Hai să mai mâncăm un pic, a spus băiatul și a continuat in scurt timp. Apoi te poți odihni în timp ce eu îmi fac temele.

— Pot să vin și eu? Am întrebat cât am putut de jalnic, iar «logodnicul» meu a fost de acord.

Pe Herman nu l-a deranjat deloc să fie logodit. L-am întrebat chiar și de ce, iar el mi-a răspuns:

— Ești un miracol, a spus el, mângâindu-mi capul cu atâta tandrețe încât mi-am strâns ochii de plăcere.

Oh, am uitat! S-a dovedit că aveam zece ani și mai aveam aproape un an până la temuta academie. Și nu semănam cu Mariana în oglindă, deloc. Așa că am murit și am devenit o persoană nouă. Cineva a scris despre asta în anumite cărți, nu-mi amintesc numele. Academia era în carte, așa că m-am gândit: dacă numele de familie sunt aceleași, atunci și eu sunt în carte, nu-i așa?

Herman și-a continuat lecțiile, iar eu m-am apropiat de el: nu pentru a-i distrage atenția, ci pentru a avea grijă de ceva. A pus cartea de povești în fața mea și mi-a spus să nu-i distrag atenția. Așa că am citit povestea în liniște și imaginându-mi că, dacă i-aș fi distras atenția, s-ar fi supărat foarte tare, iar eu nu voiam să-l supăr pe «logodnicul» meu, chiar dacă era doar pentru distracție.

Herman își făcea exercițiile și era supărat pentru că ceva nu era în regulă. M-am uitat în caietul lui și am văzut aproape imediat că confundase minusul de la început cu plusul. Și eu făceam această greșeală, de aceea am observat-o. Stăteam acolo îngrijorată, iar Herman era și el îngrijorat, așa că nu am putut rezista.

— Herman! am strigat încet și i-am atins mâneca. Pot să te deranjez, iar mai târziu să mă lovești pentru asta?

— Oh… Băiatul a fost supărat la început, dar apoi, când a auzit ce sugeram, m-a luat în brațe și m-a îmbrățișat strâns. Pisicuță. A fost atât de tandru încât am plâns. Ce s-a întâmplat cu draga mea?

Herman era mult mai în vârstă decât mine, atât de înțelept, atât de bun și de iubitor… Nu mă puteam opri din plâns.

— Ai încurcat mai puțin cu mai mult aici, am subliniat cu prudență și imediat mi-am închis ochii de frică.

— Mulțumesc, pisicuțo! Mi-a mulțumit încet băiatul și m-a mângâiat pe ochi pentru a-i face să se deschidă. Cumva nu era deloc supărat pe mine, deși îl deranjasem.

Apoi și-a terminat repede temele și a început să-mi pună întrebări despre poveste — mă rog, despre ceea ce citisem. Undeva la mijloc m-am speriat, nu știu de ce, iar Herman a simțit asta și a încetat să-mi mai pună întrebări, deși mă așteptam să mă certe pentru că am uitat jumătate din ce citisem. Dar «logodnicul» meu a înțeles, a pus cartea jos, m-a îmbrățișat, m-a pus în pat și a vrut să plece, dar i-am aruncat o privire atât de jalnică încât a rămas.

* * *

La cină nu mai puteam să mănânc singură, așa că Herman m-a hrănit, iar tata s-a încruntat din anumite motive. Eram un pic speriată. Dacă nu ar fi fost scutecul, probabil că m-aș fi ușurat pe mine, dar tata se gândise la toate, iar eu doar… um… Tata a spus că mulți oameni fac pipi după o sperietură și că nu e mare lucru, scutecul a fost doar ca să mă fac să mă simt confortabilă. A fost atât de ciudat să am pe cineva care să-și facă griji pentru mine. Tata a mai spus că se va gândi la modalități de a mă ajuta, iar eu eram puțin speriată.

Când eram Mariana, de obicei eram pedepsită seara, așa că în seara asta, fără să mi se spună ceva, m-am rostogolit la tata și m-am urcat cu burta în poala lui ca să mă pedepsească, pentru că eram vinovată de multe lucruri.

Tata nici măcar nu înțelegea ce făceam. Doar a tăcut și m-a ținut cu mâinile ca să nu cad.

— Ce faci, fetițo? M-a întrebat mama.

— Ei bine, am făcut ceva greșit astăzi. I-am explicat, încercând să-mi trag sufletul. Așa că trebuie să fiu pedepsită.

Când m-am uitat în jur, am văzut ochii mari ai lui Herman. Era foarte surprins, dar nu am putut înțelege de ce.

— Cu ce ai greșit? Întreabă mama în timp ce îi arată ceva tatei.

M-a luat în brațe și m-a așezat în poala lui. Mi-am ridicat singură fusta, dar nu mi-am putut muta chiloții, adică scutecul.

— Ei bine, i-am distras atenția lui Herman, apoi nu am putut mânca singură și apoi… Am început să vorbesc din ce în ce mai încet pentru că eram din nou speriată. Și apoi nu am răspuns la niște întrebări…

— Herman? Mama a strigat.

— Rie, m-a ajutat cu un exercițiu. Și faptul că nu-și poate aminti totul din cartea de istorie… nimeni nu se aștepta ca ea să o facă. A explicat «logodnicul».

Încă de la început, a început să-mi spună «Rie» în loc de «Gabriella», iar eu nu m-am supărat, pentru că suna foarte drăguț. Nu am putut vedea ce făcea Herman.

— Fiica mea, vrei să fii pedepsită? Tata vorbește în cele din urmă și mă bate pe spate. Sau crezi că vei fi pedepsită oricum?

— Când sunt pedepsită mă face să respir mai ușor și sunt mai puțin speriată. Am recunoscut. Dacă m-ar fi alungat?

— Ți-e frică de durere?

Tata, bineînțeles, a simțit că mă făceam mai mică, așa că m-a bătut și el pe cap.

— Cineva să mă alunge. Am răspuns liniștită.

Păcat că nu le puteam vedea fețele din poziția mea.

Apoi tata m-a pus înapoi în scaun. S-a ridicat și a plecat, la scurt timp s-a întors cu un stetoscop (un instrument cu două tuburi care îți permite să asculți pieptul).

— Nimeni nu te va alunga vreodată. A spus mama cu severitate. Ești fiica noastră pentru totdeauna, îți amintești?

— Da. Am dat din cap, ceea ce mi-a făcut ochii să pălească. Deci, cum rămâne cu pedeapsa?

— Încă nu ai câștigat-o. Murmură tata gânditor, în timp ce ascultă ceva. Cred că este o restricție, dar de ce?

— Depinde de anamneză. Spune mama, neclar.

S-a ridicat, a venit la mine, s-a ghemuit și m-a îmbrățișat. M-am simțit atât de cald încât m-am relaxat complet.

— Ști unde ai locuit?

— Nu știu exact, dar cred că era o cămară. I-am răspuns ceea ce citisem în cărți când eram Mariana.

Mama a făcut ochii mari și Herman a început să arate ca o bufniță. S-a uitat la mine fără să clipească, apoi m-a îmbrățișat și mi-a promis că nimeni nu mă va mai atinge vreodată. Tata s-a dus undeva și s-a întors cu o sticlă mare și albastră. Era oxigen medical. Mi-au pus o mască pe față, iar respirația mea a devenit imediat foarte ușoară, iar tata doar a oftat. De asemenea, au pus un fel de… Peg pe degetul meu. Acesta a strălucit în roșu, iar tata s-a uitat la micul ecran și și-a mângâiat capul. Apoi mama a vorbit cu mine mult timp, întrebându-mă de ce credeam că o să mor. Așa că i-am spus tot ce știam. Apoi m-au spălat și m-au pus în pat cu masca, cârligul de la haină și aparatul foto. A fost un pic trist să mă despart de Herman, dar speram să mă trezesc mâine.

În somn, aveam vise complet magice și, pentru prima dată, nu voiam să mor. Îl vedeam pe un Herman adult punându-mi un inel pe deget și spunându-mi iubita lui. Păcat că a fost doar un vis…

Prețul

Elsa s-a așezat lângă Gerhardt, spunându-i ce aflase de la Gabriella. Herman a tras cu cu urechea. În primul rând, era curios. În al doilea rând, fata care îi spunea «logodnic» îi atingea câteva coarde în suflet, făcându-l să vrea să înțeleagă situația. Herman nu cunoștea nicio altă modalitate de a obține informații, așa că s-a ascuns în spatele canapelei pentru a asculta conversația părinților săi — lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată.

— Sindromul Ehlers-Danlos. Repetă bărbatul după soția sa, gânditor. Și sindromul durerii de mare intensitate, pentru că ea făcea totul în ciuda durerii. Trebuie să ne dăm seama cum să o ameliorăm.

— Cea mai simplă soluție este să vă întrebați colegii, zâmbește soția sa.

Elsa putea vedea atât durerea Gabriellei, cât și «întârzierea» vârstei ei, care indica o viață foarte dificilă pentru copil, dar avea încredere în soțul ei. Foștii gardieni sadici fuseseră deja tratați de către poliție și psihiatri. De asemenea, poliția a vizitat școala fetei și a găsit numeroase nereguli.

Herman nu mai suporta.

— Tată, când Rie dă din cap, intră în sincopă, a comentat băiatul.

— Da, ar trebui să ne uităm la gât, dădu din cap Gerhardt și îi făcu semn fiului său să vină. Ce părere ai despre a deveni «logodnic»?

— Chiar are nevoie, tată, a răspuns Herman cu seriozitate. Și este imposibil să nu o iubești pe Gabriella. Las-o să mă numească soțul ei atâta timp cât va trăi.

Era atâta tandrețe în această frază încât Elsa și-a privit cu atenție fiul și a zâmbit din nou.

— Atunci voi studia literatura de specialitate și îmi voi întreba colegii, a decis Dr. Stiller. Până când ne vom da seama cum să ameliorăm starea Gabriellei, o vom trata ca pe un copil de cinci ani — cu cea mai mare tandrețe și grijă. De asemenea, va trebui să luăm o decizie în privința oxigenului… Dimineață, o vom duce pe fetiță la spital și îl vom căuta.

— Important este că nu se gândească la trădare, a spus femeia cu voce joasă. Ea se gândește deja că nu va trăi mult timp…

* * *

M-am trezit din nou în spital. De unde am știut? După mirosul și scârțâitul de lângă mine. Am crezut că sunt moartă din nou… M-am întrebat dacă mai sunt Frau Schmidt sau dacă mă cheamă altfel acum. Când am deschis ochii, l-am văzut pe Herman. Stătea lângă mine și mă mângâia pe cap. Deci nu-mi fuseseră luate fotografiile. Acest lucru m-a făcut să simt o anumită căldură. «Logodnicul» meu a observat că aveam ochii deschiși, așa că s-a aplecat și m-a sărutat cât de tare a putut cu masca pe față.

— Ne-ai tras o sperietură zdravănă astăzi, pisicuțo, a spus Herman, foarte afectuos, de altfel. Acum mă duc să-l chem pe tata și apoi mergem acasă, da?

— Da, am șoptit, apucându-l de mână. Pot… să te am alături de mine?

Poate că el nu voia să rămână și eu îl forțam să rămână? Dar aveam atâta nevoie de el încât nu existau cuvinte pentru a descrie asta!

— Bineînțeles că voi fi alături de tine, pentru că ești logodnica mea.

A spus-o ca și cum ar fi fost reală, nu falsă. M-a făcut să-mi vină să plâng din nou.

— Te iubesc, am spus.

«Logodnicul» doar a zâmbit și a spus că totul va fi bine. L-am crezut pentru că era Herman.

Puțin mai târziu, mi-au supt sângele, apoi m-au hrănit și au început să mă ducă la radiografii și să mă pună într-un inel atât de mare încât era zgomotos și înfricoșător. În mod ciudat, m-am simțit ca și cum aș fi devenit foarte mică. Am sperat că va trece, chiar dacă nu voiam să treacă. Tata a adus un colier special, mi l-a pus la gât și mi-a spus să nu-l dau jos, altfel va fi foarte grav. Am decis să fiu ascultătoare. Așa că i-am spus tatei că sunt ascultătoare, chiar dacă acum nu puteam să dau din cap. Dar era mai ușor să respir, chiar și atunci când îmi scoteau masca pentru a mă hrăni. Herman m-a hrănit pentru că eram pisicuța lui, a spus-o chiar el. Era atât de cald să fii al altcuiva…

După aceea am plecat acasă. Herman a spus că acum vom dormi împreună pentru că suntem mire și mireasă, dar am înțeles de ce. Dacă îngrijitorii loveau tare, puteau să apară coșmaruri noaptea, iar să te trezești în spital în fiecare zi ar fi fost rău pentru oricine. Și nu voiam ca mama și tata să se plictisească… Și nu voiam ca Herman să se plictisească… Pentru că probabil nu m-aș fi descurcat fără el. Trecuse atât de puțin timp și deja îmi devenise mai drag decât orice altceva. De ce e așa? Nu știam…

— Ei bine, pisicuțo, lasă-mă să te ajut.

Logodnicul meu probabil că nu se mai prefăcea, dar aș fi crezut pur și simplu pentru că trebuie să crezi în ceva — este foarte afectuos, iar eu nu sunt timidă în preajma lui, nu am de ce să fiu timidă.