Бесплатный фрагмент - Drumul spre zâmbet

Cuvânt de la autor

Această carte a apărut detorită faptului că în 2012 soțul mi-a recomandat să-mi expun gândurile și sentimentele pe hârtie. Și eu am început a scrie, iar în toamna anului 2019 eu am hotărât să mă împart și cu tine dragă cititor, și să-ți povestesc diferite istorii din viața mea, despre aceea cum am trecut prin situații grele în viață și necătînd la toate acestea nu am piеrdut bucuria și zâmbetul. Acesta este drumul vieții mele, istoria mea. Și încă multe istorii rămâne a se întâmpla, multe vise spre care tind, multe bucurii și zâmbete vor veni de-a lungul vieții.

1. Deveniți soția mea!

Eu am ieșit în coridor din billiard pentru a o suna pe Oxana, meșter de manichiură, deoarece câteva zile în urmă îmi făcusem manichiura la ia și mi sa deformat o unghie. În acest moment s-a apropiat un tânăr ce joacă des billiard la noi, crezând că eu am finisat discuția m-a întrebat:

Tânărul:

— Lidia ați fi deacord să deveniți soția mea?

Eu nu m-am așteptat la așa întrebara de la acest tânar, dar în glumă deja de multe ori răspunsesem multora dintre oaspeții care veneau să joace billiard la noi cu regularitate. Așa că și acestu-i tânăr i-am răspuns la fel:

Eu:

— Nu vă este frica că vă voi raspunde Da?

Însă, în acest moment, tânărul scoate din buzunarul jachetului un inel de aur nespus de frumos și mi-l îmbrecă pe deget! Eu am ramas șocată și plăcut surprinsă.

Eu:

— Vai! Vă sunt foarte recunoscătoare! Însă nu pot primi așa cadou! Eu am răspuns așa în glumă!

Tânărul:

— Cînd aveți o zi liberă? Vă invit la o cafea!

Eu:

— Nu! Nu, eu nu pot primi așa cadou! Primiți inelul înapoi, vă rog!

Tânărul:

— Nu! La revedere! Pe curând!

Și tânărul a plecat în grabă. Tot acest timp, Oxana era pe fir. Și eu continui discuția cu Oxana:

Eu:

— Îți imaginezi! Acum o secundă în urmă un tînăr m-a cerut în căsătorie și mi-a îmbrăcat un inel pe deget!

Oxana:

— Da? Felicitări! Este iubitul tău?

Eu:

— Nu! Este un oaspete ce joaca cu regularitate billiard aici la noi. Sinceră să fiu, încă nici nu-i cunosc numele.

Oxana:

— Da așa ceva se poate întîmpla doar în povești! Îi vei răspunde da?

Eu:

— Nu, eu am deja mire! Peste o saptamînă va fi nunta noastră pe 18.12.2008, eu am cumparat deja biletele. Iar înapoi în Sanct-Petersburg ne vom întoarce împreuna cu soțul deja.

Oxana:

— Mă bucur mult pentru tine! Iar în ce privește reparația unghiei, poți veni mâne la mine la salon?

Eu:

— Da, pot! Ne sunăm mâne! Larevedere!

Eu în stare de șoc și cu inelul pe deget mă întorc în billiard unde lucrez ospătar de pe 01.10.2008.

Barman în această seară lucrează Iulia. O doamnă blândă și binevoitoare în jur de 35 de ani născută în Sanct-Petersburg. Are părul de o culoare deschisa, simpatică, comunicabilă și oricând este gata să te susțină și să te ajute.

Eu m-am apropiat de ea și zic:

— Iulia, acel băiat ce mă tot privește de fiecre dată cînd vine să joace billiard ma cerut în căsătorie și mi-a îmbrăcat un inel pe deghet!

Iulia:

— De aur! Poate te căsătorești cu el, și rămii să trăiești în Sanct-Petersburg, ce bun ai tu în Moldova ta, doar aici trăiești mai bine!

Eu:

— Nu, eu am deja mire, degrabă ne căsătorim și voi avea o familie fericită. Și casă am deja în Moldova, eu cu bunelul am început s-o construim de la fundament! Mai tîrziu am invitat oameni care se ocupă cu construcția caselor, podul l-am pus împreună cu sătenii și prietenii noștri, așa cum este primit în sat la noi să ne ajutăm unii pe alții. Și eu vreau să trăiesc acolo împreună cu iubitul meu.

Iulia:

— Ah! Lidasic, Lidasic! (A zis Iulia cu tristrțe și regret în voce).

2. Nunta nu va avea loc!

Draga cititor, pentru a întelege mai profund situația voi descrie această istorie de la început. Doar fiecere istorie de dragoste este frumoasă și se deosebește de altele. Dar firul istoriei din capitolul precedent va continua.

Deci tânărul billiardist mi-a dăruit un inel de aur și insistă să devin soția lui, eu i-am raspuns ca nu pot deoarece peste o saptamână mă căsătoresc cu cel pe care îl iubesc mult. Tânarul m-ia zis că oricum i-ar placea ca inelul să fie pe degetul meu.

Pe 18 decembrie 2008 urma să înregistrăm oficial cu iubitul meu căsătoria noastră intr-un palat pentru înregistări a căsătoriilor foarte frumos din orașul Orhei, Republica Moldova. Așa era dorința mirelui, deoarece la noi în satul Neculăieuca în sediul Primăriei era mai simplu. Eu am acceptat ideea și așa și am făcut, și am organizat totul.

În asceastă zi îmbrăcații frumos și fericiți eram așteptați la orela 14:00 în sediul Palatului pentru înregistrarea casatoriei. Prietena mea Silvia care lucra secretară la noi în satul Neculaieuca, a fost deacord să fie martoră la nunta noastră împreună cu soțul ei. Iar rochia sa frumoasă în care cîțiva ani în urmă a fost ea mireasă, era deacord să mi-o împrumute pentru nunta mea, ca să fiu și eu frumoasă.

Ziua nunții se apropia, și îndată după casatorie noi planificam să merghem împreună la Sanct-Peterburg să mai lucrăm și să adunam bani pentru necesitățile familiei. Eu vorbisem cu Vadim, directirul pazei centrului commercial “Пионер” ca îndată cum ne întoarcem, soțul să lucreze în pază.

Istoria acestei povești de dragoste începe pe 12 martie 2006, în această zi în satul Neculaieuca era planificat recensămîntul poulației cu scopul de a verifica cîți cetățeni are satul. În aceă perioadă eu lucram bibliotecară în biblioteca publică. Deoarece biblioteca se află în subordonarea primăriei mi-a fost repartizat un teritoriu împreună cu Elizaveta, directorul casei de cultură a satului nostru. În satul Neculaieuca eu am învatat trei ani din clasa a șaptea pâna în clasa a noua, în 1997 am plecat să învăț la Chișinău. M-am întors în toamna anului 2005 deoarece mamica se plîngea și insista ca cineva dintre noi cei trei copii ai ei, să se intoarcă în sat. Și deci eu m-am întors, și mi-a fost propusă funcția de bibliotecar în biblioteca publică. Surioara mea Cristina cu 6 ani mai mică, doar începuse ași atinghe scopurile propuse în Chișinău, iar fratele Grigirii, lucra de cițiva ani în Sanct-Petersburg. Iată că m-am hotărît sa-i fac mămicăi viața mai frumosă și m-am întors în sat, unde pe mulți nu-i cunoșteam, doar că avem multe rude și prieteni de școală. Din acest motiv nu-i cunoșteam pe toți sătenii pe nume, dar Doamna Elizaveta îi cunoștea bine pe toți. Sătenii toți erau gentili și ospitalieri. Eu am primit multe emoții pozitive de la această zi. Toți cu plăcere făceau cunoștință cu mine și se bucurau cînd aflau că sânt biblioteceră în biblioteca publică. Și mai ales când aflau că sânt nepoata lui Grigore Iacoblevici Ganta își făceau concluzii bune. Bunelul era veteran al celui de-al doilea razboi mondial, a luptat în anii 80 și a contribuit la deschiderea bisericii din sat care era închisă deja de 32 de ani, așa ere peste tot în Uniunea Sovietică. Bunelul mult timp a lucrat în mănastirea “Hirova” din satul nostru așa că sătenii îl respectau și priveau cu mult respect și la mine. Bunelul Grișa și bunica Vasilida eru din familii cu mulți copii și ei aveau șase copii, așa că o bună parte din săteni sunt rude cu mine.

Spre seară puțin epuizate, dar pline de emoții positive noi cu Elizaveta am finisat terenul încredințat.

Am ajuns acasa cu picioarele ude și înghețată, așa-i primăvara zăpada se topește și peste tot curg pîrăiașe. Astăzi afară sunt cinci grade de căldură!

Mămica și binelul mă așteptau la cină. Masa plină de bucate gustoase pregatite de mămica, le-am povestit ce zi frumoasă am avut și multe infirmații noi am primit, am făcut cunoștință cu mulți săteni. După cină bunelul a plecat acasă, locuia nu departe de noi. Eu cu mămica am continuat discuția însă sunetul telefonului fics n-ea înterrupt:

Mămica: Alo!

Vocea unui tânăr: Bună seara! Doamnă Mila, ași putea vorbi cu fiica dumneavoastră?

Trebuie să vă spun că toți prietenii și tinerii care mă curtau rămăseseră în Chișinău, în sat eu trăiam doar de vreo șase luni și nu aveam prieteni s-au tineri care să mă curteze. Iar prietenii de la Chișinău mă sunau întotdeuna pe telefonul mobil. Și din toamnă până în primăvară nimeni nu ma sunat pe telefonul fics nicodată. Mămica era puțin dezorientată și cu o voce severă i-a răspuns tânărului:

Mămica: Cine o intreabă!

Tânărul: Dumneavoastră oricum nu mă cunoașteți! Astăzi fiica dumneavoastră a fost la noi cu recensămîntul populației, iar eu m-am îndrăgostit! Și neapărat mă voi căsători cu ea!

Mămica: Nu trebuie cuvinte goale!

Tânărul: Da! Da! O să vedeți mă voi casători!

Mămica: Mai bine nu ne mai sunați! Larevedere!

Dupa această zi tânărul, a început sa vină la bibliotecă foarte des. Aflînd ca eu iubesc sa joc șahmate într-o zi mi-a daruit un set de șahmate.

Iar în luna mai ne-a invitat la nunta surorii sale. Nunta coincidea cu Festuvelul de cîntece și dansuri populare a reionului Orhei, care în annul 2006 sa petrecut în Casa de Cultură la noi în satul Neculăieuca. Eu eram prezentatoarea Festivalului, totul a fost frumos și fascinant. Eu am îmbracat un costum frumos de culoare albestră, mi-am facut cuafura frumoasă.

La Festival au venit ansamburi de dansuri și cânt din diferite sate a raionului Orhei, și au prezentat programe foarte frumoase, erau îmbracați în costume națtionale moldovenești.

Iar la sfirșitul festivalului a avut loc înregistrarea căsătoriei surioarei tânărului ce tot pretindea să devină soțul meu.

Cu cât mai mult mă cunoștea tânarul, tot mai mult se îndrăgostea și tot spunea că oricum se va căsători cu mine.

În toamna anului 2006 am fost înmatriculară la învățătură la facultatea de Jurnaism a Universității de Stat a Republicii Moldova. Toată vara au fost în ospeție copiii surorii de pe tată, Taisia: Nica de trei anișori, Serghei de patru anișori și Rustam de unsprezece ani. Noi aveam Văcuță și aveam lape proaspăt, brânză, smântână, fructe și legume în grădină, așa că copiii au mâncat produse proaspete și naturale. Tânărul ce mă curta foarte insistent, tot mai des intra pe la noi prin ospeție. Intr-o seara a venit în momentul în care eu veneam cu căldarea cu lapte:

Tânărul:

— Bună seara! Eu credeam că ești o prințesă de la oraș, dar tu poți mulge vaca și prelucra grădina!

Tot mai mult și mai mult tânărul se ândrăgostea și părinților săi și mămicăi mele le tot striga că se căsătorește. Așa încît mama tânărului era foarte curioasă de a mă cunoaște.

La sfîrșitul verii, surioara mea Taisia a venit și i-a luat pe toți trei copii la Chișinău, deoarece începea annul școlar și la gădiniță cei mici trebuiau să meargă. Și, numai au plecat peste cîteva zile ma sunat Taisia:

— Lidia, surioară dragă a ce-ai facut cu copiii mei?

Eu: (Speriată)

— Ce sa îintâmplat?

Taisia:

— Am adus la tine trei copii neascultători, care mîncau și pe pat și în odaie, și îmi răspundeau înapoi, iar tu mi-ai întors trei copii ascultători, recunoscători, mănâncă toți doar la bucătărie, sunt foarte amabili, cânta cântece pentru copii și permanent se cer înapoi la Tanti Lida în sat! Îți multumesc scump-o că ai dăriut atîta dregoste și grijă copiilor mei!

Așa și treceau lunile și anii în sătucul meu, uneori veneau în ospeție prietenele de la Chișinău: Ala, uneori Catea, Inga, Tanea, Maria. În serile frumoase cu cerul înstelat cântam la ghitară cântece frumoase. Ghitara am împrumitat-o de la Domnul Vasilii, doarece eram rude îndepărtate și prieteneam cu soția lui, așa că îndrăznisem să-l rog.

În luna august a anului 2006 în ospeție a venit Anișoara, o bună prietenă din sat cu doi ani mai mare decât mine, și mi-a propus:

— Lidia, tu doar visai să primești permis de conducere?

Eu:

— Da! Încă visez!

Anna:

— Eu merg la școala auto din Orhei din septembrie pînă în decembrie, poate merghem împreună va fi mai vessel și daca cineva lipseste cealaltă poate face conspect pentu ambele! Ce zici?

Eu:

— Vai! Ași vrea foarte mult! Însă eu am fost înmatriculată la învățătură la Universitatea de Stat din septembrie nu ștui cum pot reuși și aici și acolo, și nici bani nu am pentru școala auto!

Anna:

— Eu pot achita pentru noi două, iar tu cu încetișorul îmi vei întoatce!

Eu:

— Bine! Mersi mult, că contribui la împlinirea visului meu!

Și am mers ambele și ne-am înscris la școala auto.

Așa și am procedat eu reușeam și la facultate și la școala auto, și să lucrez la bibliotecă. Uneori dacă eram la sesiune la Chișinău Anișoara îmi dădea conspectul său și eu învățam.

Și iată că în ianuarie 2007 am venit noi împreună să primim permisele de conducere, fericite că am atins scopul. Anișoarei i-au înmânat permisul, iar mie inspectorul mi-a spus:

Inspectorul:

— Lidia, buletinul Dumneavoastra este anulat! Eu ași putea să vă arestez, însa sânteți o domnișoară bineeducată și cred că este o greșeală! Mergheți la secția de pașapoarte și aflați care este cauza și întorcețivă la noi!

Eu:

— Bine! (Eram șocată, și nu puteam să cred că cu mine se poate întîmpla așa ceva)

Pe drum spre secția de pașapoarte mi-am amintit că în annul 2000 când am fost îndreptată de la Școala Profesionala Polivalentă numărul 2 și plecasem la practică la mare în Coblevo, mi-a fost furat buletinul și eu am adus la cunoștinșă atunci și poliția și secția de pașapoarte. Da, măcar am înțeles în ce constă problema.

Eu: (La secția de pașapoarte)

— Bună ziua!

Lucratorul de la secția de pașapoarte:

— Bună ziua! Ce întrebare aveți?

Eu:

— Nu pot primi permisul de conducere deoarece buletinul este anulat!

Lucratorul de la sectia de pașapoarte:

— Bine, Dumneavoastra puteți presunune din ce motiv?

Eu:

— Da! Eu cunosc cu siguranță motivul. Eu în annul 2000 am scris cerere pentru anulare, deoarece mi-a fost furată geanta și în ea era și buletinul! Însă cineva a găsit buletinul și eu am plecat în ziua următoare la Ucraina, iar peste trei luni cînd ne-am întors eu am și uitat că am avut așa problemă și că a fost anulat buletinul, și nici nu știam că trebuie să vin în caz că va fi găsit buletinul la Dumneavoastră.

Lucrătorul de la secția de pașapoarte:

— Cerem scuze că nu v-am explicat așa nuanțe! Acuși scoatem înlesnirile și buletinul va fi valabil, și nu va fi necesar să faceți buletin nou!

Eu:

— Mulțimesc!

M-am întors fericită sa primesc permisul de conducere.

Inspectorul a verificat buletinul și de data aceasta totul era în ordine. Am primit permisul de conducere și eram foarte fericită, și nu puteam să cred că acest vis sa împlinit!

Tânărul ce pretindea să devină soțul meu era fascinat de felul în care eu îmi tot ating scopurile și visele propuse.

însă în viața mea totul sa schimbat radical în primăvera anului 2008, și de data aceasta totul era mult mai grav, încât eu am hotărât să merg la lucru peste hotare. Deoarece cu salariul de bibliotecară eu nu puteam prea multe să-mi permit. Tânărul care tot vroia să se căsătoreasca cu mine în această situație a zis că doar dupa ce eu singură îmi hotărăsc problemele apărute, ne vom căsători.

Și am hotarât că ne vom căsători îndata cum eu achit datoriile în bancă penrtu a salva casa noastră. Și deci am planificat ziua înregistrării căsătoriei noastre pe 18 decembrie 2008, cu speranța că până atunci eu voi reuși să hotărăsc toate problemele financiare ale surioarei mele.

Am hotarît să plec la lucru în Sanct-Petersburg, deoarece mămica la acel moment lucra acolo. Odata ce am venit la Sanct-Patersburg, din prima zi m-am aranjat la serviciu. Mămica cunoștea directorul unui restaurant de elită, așa că eu achitam cu regularitate tacsele băncii. Lucram aproape fără zile libere, iar daca aveam vre-o zi liberă mă plimbam prin Ermitaj, vroiam să primesc cît mai multe cunoștințe și să văd cît mai multe tablouri frumose, fiindcă peste cîteva luni mă voi întoarce acasă pentru totdeauna. Mămica dacă mă suna în ziua liberă eu de fiecare data eram în muzeul în care visam să mă plimb toată viața din copilărie, în Ermitaj.

Se apropia ziua nunții, eu am cumpărat bilete. Am venit pe 17 decembrie 2008, am sunat mirelui și ne-am înțeles ca dimineața să vină la mine și împreună să merghem la rutieră la Orhei.

Dimineața, pe 18 decembrie eu m-am trezit devreme, aveam multe emoții. Ma sunat Silvia, secretara de la primărie și ne-am înțeles să merghem împreună la rutiera de la ora 11 dimineața la Orhei.

Însă in jurul orei nouă dimineața, a venit la mine mirele îmbrăcat în costum sportiv:

Eu:

— Salut! Tu de ce nu ești înmbrăcat în costum la cravată? Noi avem puțin timp!

Mirele: (Sa așezat în ghenunchi, și mai nu plînghea).

— Înțelegi, eu nu sunt gata să am familie, mii frică că nu mă voi ispravi! Poate trăim un an doi așa fără să înregistrăm official căsătoria noastră!

Eu:

— Atunci de ce, de ce ai insistat să ne căsătorim! De ce ai depus atîtea eforturi să mă cucerești! Eu pling aproape tot timpul de cînd te cunosc, îmi provoci doar suferințe! N-am vrit s-ați permit să intri în inima mea! De ce? De ce procedezi astfel? De jumatate de an lucrez in Sanct-Petersburg și tot ceri bani de la mine, ascunzîntu-te după frza “Doar în curind vom fi o familie, totul va fi în comun”. Și acuma îmi distrugi viața, îmi provici atîta durere! De ce? Adevarat a fost fratele meu Grișa cînd mi-a zis că nu ești demn nici de praful de pe pantofii mei! De ce nu l-am ascultat? Ești un mincinos! Cum am putut să te cred? Cum am putut greși? Pleaca! Nu vreau să aud mai mult numele tau! Și pentru concubinaj alegeți pe altcineva mie principiile morale nu-mi permut așa mod jostnic de viață, eu mă respect și îi respect și pe părinții mei! Pleacă! Îi urasc și îi detest pe mincinoși și trădători! Pleacă!

Mirele:

— Scuză-mă! (Și a plecat).

Eu am rămas singură și plîngheam în hohote, mă simțeam atît de înjosită și de amăghită, trădată. Nici măcar nu am cui mă plînge, mămica, este plecată la Sanct-Petesrburg, Cristina la Chișinău dădăcește feciorașul de o luna, Grișa este căsătorit și traiește în Russia nu departe de orașul Breansc cu soția și doi feciori. Eu, nu mă pot liniști, plîng și sunt distrusă moral.

Silvia m-a sunat deja de la stație:

— Lidia voi unde sunteți? Rutiera acuși pleacă, nu vom reuși să organizăm totul pîna la ora 14 când începe inregistrarea căsătoriei, acolo nu se poate să întârziem!

Eu:

— Plîng așa de tare încât nu pot spune nici un cuvînt!

Silvia:

— Ce sa întâmplat? Pot veni la tine?

Eu:

— Da!

Peste câteva minute Silvia era la mine, și ma susținut moral.

Silvia:

— Știi! Eu cred că așa este mai bine pentru tine! El nu te merită pe tine! Ție îți trebuie un soț blând și bun ca tine!

Eu:

— Mulțumesc!

Eu m-am liniștit, și împreună cu Silvia am mers la Orhei. Silvia locuia la Orhei și lucra la noi în sat. Noi ne-am pimbat puțin prin oraș, apoi eu am mers la Chișinău. Deoarece trebuia să hotărăsc întreberea cu Universitatea, voi continua studiile s-au sunt exmatriculată, deoarece dim motiv că lucram la Sanct-Petersburg nu fusesem la sessiunea de toamnă. Așa că nu aveam timp să-mi fie milă de mine și să cad în depresie. Trebuia să învăț, să salvez casa, ca banca să nu o vîndă pentru datorii. Să mă bucur de viață și de atingerea scopurilor propuse.

Mi-a fost foarte greu, dar eu sunt puternică și pot ieși biruitoare din orice situație în care mă aruncă viața. Merg mai departe cu zîmbetul pe buze și sânt sigură că tot ce se întâmplă în viață mă face mai puternică și mai înțeleaptă.

În fine la Universitate mi-au spus să fac Copii la toate meterialele învățate toamna, și în ianuarie să vin la examene. Și m-am întors eu în Sanct-Petersburg încă liberă și încă studentă!

3. Invitația

Ultima zi a anului 2008, eu mă aflu la lucru la Cefeneaua-Biliard “Alibi”. Multe schimbări și dezamăgiri am retrăit eu în acest an, dar totul a trecut și eu sper ca în următorul an să am numai emoții pozitive.

Ziua a început binișor, eu ca întotdeauna cu zîmbetul pe buze.

La noi iau prînzul mulți oaspeți care la fel îmi zîmbesc și sunt în bună dispoziție. Toți se felicită unii pe alții cu ajunul Anului Nou. Sala noastra lucește împodobită cu ghirlande luminoase și la intrarea în sală stă un brad frumos împodobit.

Inga Valerievna, este deasemenea foarte frumos îmbracată, și în bună dispozitie împreună cu Veaceslav Stepanovic. Îi privesc și sunt încântată de această pereche frumoasă! Inga Valerievna este supțire de parca este trasă prin inel, are părul negru ca pana corbului și niște ochi foarte frumoși, are 38 de ani, foarte inteleghentă și cu tact. Iar Veaceslav Stepanovici de statură mijlocie, și mai învîrstă decît soția sa. Este întotdeauna gata să-i ajute și să-i susțină pe cei din jurul său. Iată și fiica lor, de patru sau cinci ani, astăzi se vede că grădinița nu lucrează și a venit împreuna cu părinții la lucru. Inei îi place să lucreze împreună cu mine și are și ea tăbliță cu nume Inna — Ospătar. Unii oaspeți îi lasa și ei ceva bani de buzunar, iar Ina este foarte fericită, un soare printer noi, ne bucură privirea și ne umple inimile de căldură.

Barman astăzi lucrează Iulia. Ziua ei de lucru incepe ca întotdeauna cu cuafura și machiajul. Și Iulia are o bună dispoziție.

Administrator astăzi lucrează Eugen, un tînăr de treizeci de ani. Foarte amabil, tandru, blând. Îmi place mult să lucrez cu el.

Bucătar estăzi lucrează Alecsei, un bărbat de vreo 40 de ani, cu părul închis la culoare, adevarat ca eu nu prea găsesc limbă comună cu el, se întimplă să lurcăm și să nu ne spunem unul altuia nici un cuvînt, ca să nu ne certăm.

Ajutor de bucătar lucrează Tanti Tanea, o doamnă din Belorussia. Dumneaei educă de una singura feciorul care în toamna anului 2008 a fost înmatriculat la o universitate din Sanct-Petersburg, și de aceea îi este foarte greu, și trebuie să lucreze mult. Și încă ea se tot luptă cu fumatul, ba încearcă să mănînce bomboane, ba citește cărți cu diferite sfaturi cum se poate de lăsat fumatul.

Eu am adus cu mine o rochie de seară. În sală erau puțini oaspeți, iar Inga Valerievna era singiră în birou. Și am hotărît să mă apropii.

Eu:

— Inga Valerievna, aveți o clipă liberă?

Inga Valerievna:

— Da, Lidia, sa întimplat ceva?

Eu:

— Totul este în ordine! Eu ași vrea să îmbrac o rochie de seară! Se poate?

Inga Valrievna:

— Da desigur!

Eu:

— Mersi!

Eu am ieșit din birou înaripată și fericită! In drum spre bucătărie strîng vesela de pe mese ca să fie curat și frumos.

Iulia se uită la mine și întreabă:

— Ești așa fericită! Lucești ca o steluță!

Eu:

— Inga Valerievna mi-a permis să îmbrac rochie de seara!

Iulia:

— Da, cu privire la această seară! Am o rugăminte la tine!

Eu:

— Da! În ce constă rugamintea?

Iulia:

— Eu vreau să întîlnesc Anu Nou cu prietenii, tu ai putea să lucrezi de la ora 20 pîna la 5 dimineața și barman și ospătar?

Eu:

— Cu plăcere! Dar în caz că vom avea mulți oaspeți?

Iulia:

— Anul Nou toți întilnesc cu prietenii și cu rudele! În caz că îți va fi greu Eugen îți va ajuta!

Eu:

— Bine!

Între timp a venit Alecsandru Victorovici, cel mai bun prieten al lui Veaceslav Stepanovic, ei împreună au deschis acest billiard.

Alecsandru, este înalt, are părul negru, și are în jur de patruzeci de ani. Și el este mai sever decit Prietenul sau, dar în caz de necessitate sare la ajutor și își respectă colectivul.

Ora prânzului a trecut, și la 16:00 toți am fost invitați de directiri în sala de banchete. Toți membrii colectivului s-au adunat în sala de banchete, astăzi vor vorbi doar despre bine și ne vor lăuda!

Veaceslav Stepanovici, întotdeauna vorbește pozitiv și frumos, și astăzi noi suntem gata cu plăcere să ascultăm ce ne va ura dumnealui: — “Mulți stimați membri ai colectivului nostru, ne bucurăm că sânteți prietenoși, cineva lucreaza la noi deja de un an cineva a intrat printre membrii colectivuilui de curând. Avem puțin mai mult de an de zile de când am început să lucrăm, sperăm că vom sărbători încă multe sărbători și vom colabora împreună mulți ani! Acesta este al doilea An Nou pe care îl sărbătorim împreună! Devizul nostrum este: La lucru venim în bună dispoziție și plecăm cu o încă mai bună! Vă felicităm pe toți cu ajunul Anului Nou! Vă dorim împlinirea scopurilor propuse și multă fericire!”

— Multumim! Și dumneavoastră deasemenea! (Am răspuns intr-o voce toți membrii colectivului.)

Tuturor ne-au dăruit cadouri, cîte o cutie de ciocolate și o sticlă de șampanie și cîte un plic cu supliment. Noi deasemenea am cumpărat cadouri, cîte un tablou frumos pentru ambii directori.

După festivitate toți au plecat să se pregătească pentru a petrece annul 2008 și a întâlni annul 2009, și oaspeții biliardului deasemenea au început a se îndrepta spre case pentru a întâlni Anul Nou cu familiile sale și copiii. În sală este o atmosferă de sărbatoare, oaspeții înainte de a pleca ne urează toate bune și ne servesc cu diferite dulciuri. Aproape de ora opt seara Iulia a plecat să întilnească Anul Nou cu prietenii.

Ași vrea sa remarc că la noi în billiard vin deseori oaspeți deosebiți așa ca: Mihail Boiarschii, Semion Strugaciov, Grigorii Leps. Și pot spune că avem mare plăcere sa-i vedem în sala noastră, sânt foarte amabil, blânzi și omănoși. Noi ne străduim să nu-i deranjăm cu prea multă atentie și nici nu cerm autografe s-au să fecem poze cu ei.

Sala devine tot mai pustie, eu am îmbracat rochia frumoasă de seară, aveam cuafura frumoasă, parul lung roșcat și cârlionțat, și aveam o bună dispoziție și zîmbelui pe buze.

Alecsei, bucătarul cafenelei noastre ne-a pregătit multe gustări și bucate alese, însă a spus că nu poate să rămînă cu noi, și deci va pleca să se pregătească pentru a întîlni Anul Nou cu familia.

In jurul orei opt seara a venit să joace billiard tânarul ce-mi dăruise inelul și m-a cerut în căsătorie câteve săptămîni în urmă. Eu îndată am început să mă gândesc cum să-i întorc inelul. Mie desigur că mi-a placut acest inel și în aceste cîteva săptămîni m-am deprins sa-l port, însă nu pot să-i răspund reciproc acestui tânăr.

Mie îmi plac tinerii — înnalți, cu părul blond, slăbuți și neapărat cu ochii albaștri, iar cel mai important să fiu îndrăgostită din tot sufletul. Iar acest tînăr este radical opus — părul negru ca pana corbului, are ceva probleme de obezitate, de statură ca mine s-au puțin mai josuț, iar eu am 1,61m., iar ochii nu am observat de ce culoare și fumează întruna, eu detest fumatul, să folosească alcool nu am observat, la noi el comandă doar ceai sau băuturi răcoritoare fără alcool.

Eugen, administratoul, sa apropiat de mine și zice:

— Eu merg la magazin să cumpăr pâine și unele produse pentru bucătărie, tu ai nevoie de ceva?

Eu:

— Vai! Am nevoie dar îmi este atât de incomod, decă mă vei salva îți voi fi foarte recunoscătoare, de nu, voi întâlni Anul Nou cu ștrampi rupți! Poți să-mi cumperi o pereche nouă?

Eugen:

— Ha-ha! Îți voi cumăra desigur, eu permanent îi cumpăr prietenei mele!

Eu:

— Mulșumesc mult! Ești salvatorul meu! Ia banii.

Eugen a plecat la magazin, iar de mine sa apropiat Domnul Veaceslav, un oaspete în vîrstă poate ca bunelul meu, întotdeauna este bun și respectuos.

Domnul Veaceslav:

— Felicitări cu ajunul Anului Nou Lidia! Pot primi contul te rog! Și adaugă acolo o cutie de bomboane!

Eu:

— Și dumdeavoastă felicitări! (Am răspuns eu cu zîmbet).

Domnul Veaceslav:

— Cît de bună și blîndă eși tu Lidia, cineva va evea noroc de așa soție!

Eu: (M-am făcuc roșie de emoții).

— Iată contul dumneavoastră!

Domnul Veaceslav:

— Ia contul și banii, restul e pentru tine și cutia de bomboane la fel!

Eu:

— Mulțumesc! Îmi este foarte plăcut gestul dumneavoastră! Sărbători fericite!

Domnul Veaceslav a plecat, și mulți dintre oaspeți. În sală rămâneau tot mai puțini oaspeți. Eugen mi-a cumpărat ștrampi, îi sunt recunoscătoare și mă simt bine. Este aproape ora unsprezace de noapte, Alecsei a acoperit masa cu bucate frumoase și gustoase pentru cîteva persoane: Alecsandr Ivanovici — administrator în vîrstă de 50 de ani, astăzi are zi liberă, dar va sărbători cu colectivul Anu Nou, Eugen — administrator, are 27 de ani, Macsim — ospătar are vîrsta de 25 de ani, din Prednistrovia, lucrează în billiard de cîteva zile, un tînăr vessel și muncitor, și eu, Lidia — ospătar și barmen din Moldova, eu am 26 de ani.

Alecsei si Doamna Tatiana au plecat.

Tânărul ce mi-a dăruit inelul de aur, a finisat partida în biliard și a venit în zona liberă fără mese de biliard și a comandat un ceai, restul a zis că e penrtu mine, sa așezat la masă și a început a fuma ca întotdeauna. Eu mă tot gândesc, nu are familie, de ce nu merge să sărbătorească cu ai săi? Sala era goală, nu mai rămăsese nimeni.

Tânărul:

— Lidia poate luați loc la masa mea?

Eu:

— Nu! Este interzis să stăm la o masă cu oaspeții noștri!

Tânărul:

— Astăzi este noaptea Anului Nou, poate faceți o excepție?

Eu:

— Mult stimate, (zic eu în timp ce eau loc la masa dumnealui), dumneavoastră în seara aceea ați plecat în grabă și nu m-ați ascultat! Eu vreau să vă înnapoez acest inel!

Tânărul:

— Lidia nu vă este pe plac inelul meu?

Eu:

— Îmi place foarte mult, dar dumneavoastră veți întâlni domnișoara cere vă va iubi și va fi gata să vă devină soție! Sunteți oaspetele clubului nostru, vă respect, mă bucur să vă văd jucînd biliard, și prietenii cu care jucați sunt bine educați. Însă eu aici lucrez și atît, nu va fi cinsnit din partea mea să primesc așa cadou.

Tânărul:

— Lidia, vă invit la o cafea! Și vom hotărî ce să facem cu inelul! Vă rog, acceptați!

Eu:

— Bine, însă eu lucrez aproape fără zile libere. Cînd am zi liberă aici, lucrez în altă parte.

Tînărul:

— Atunci poate după ziua de lucru?

Eu:

— Bine, poimîine pe 2 ianuarie a anului 2009, voi lucra pînă la ora unsprezece seara. Dacă veți juca ca astăzi putem merghe la o cafea!

Tânărul:

— Ne-am înțeles! Felicitări cu ajunul Anului 2009! E timpul să plec!

Eu:

— La Mulți Ani! A-a-a! Pot afla cum vă numiți? În căsătorie mă cereți, iar eu nici măcar nu vă cunosc numele!

Tânărul:

— Andrei!

Eu:

— Sărbători fericite Andrei!

Toți oaspeții au plecat, noi am stat la masă, am discutat. Și undeva după ora unu de noapte au început a veni diferiți oaspeți să joace biliard.

4. Reveleție nocturnă

Iată și 2 ianuarie 2009, noi lucrăm, oaspeți avem puțini, toți petrec sărbătorile cu familiile și rudele, nici la ora prînzului nu vin mulți oaspeți deoareca pînă pe 10 ianuarie sunt zile libere. Eu îmi găsesc singură de lucru, am hotărât să mă consult cu administratorul — Serghei Anatolievici.

Eu:

— Serghei Anatolievici, poate până nu avem oaspeți mă uit dacă este totul în ordine în sala de banchete?

Sergei:

— Bine, dacă ai dorință!

Am luat cheile și am mers în sala de banchete cântând cântecul Alei Pugaciova “Osenie listia”. Am verificat ca totul să fie în ordine și m-am întors în sala mare de biliard. Dintre directori deasemenea nimeni nu au venit în această zi, deși eu m-ași fi bucurat să-i văd. Îndeosebi mă bucur s-o văd pe micuța Inna. Deseori cînd vine de la gădiniță vine să lucreze alături de mine. Innei îi place să joce biliard, îmi este plăcut să privesc, deoarece deabea ajunghe la masa de biliard și cu atîa sârguință învață cum trebuie de jucat, încît ți se umple inima de umilință și îți apare zâmbetul pe buze.

Și iată că ziua de lucru se sfîrșește, toți oaspeții și noi lucrătorii avem bună dispoziție deoarece sărbătorile continuă. Eu încep a mă pregăti sa plec, acel tânăr, Andrei nu a venit să joace astăzi cum făcea de obicei. Bine atunci voi merge acasă să mă odihnesc. Urându-le tuturor o seră bună în continuare, am plecat spre casă, cântând de-a lungul drumului cântecul lui Igor Crutoi “Moi Drug” și mă îndrept spre ieșirea din centrul comercial. Cum am ieșit îl văd pe Andrei așteptîndu-mă.

Andrei:

— Bună seara Lidia! Eu vă aștept, mi-ați promis să merghem împreună astăzi după lucru la o cafea!

Eu:

— Bună seara! Eu am văzut că n-ați venit ca de obicei să jucați biliard și m-am gândit că merghem altă dată!

Andrei:

— Cum ași putea, ne-am înțeles că merghem astăzi la cafea!

Eu:

— Bine mergem!

Andrei:

— Ați hotărât unde vom merge?

Eu:

— Nu, puteți hotărî dumneavoastră!

Andrei:

— Ce cafenele lucrează până dimineața prin apropiere? Mi se pare că “Cofe — Haus”?

Eu:

— Bine, mergem!

Și noi ne-am îndreptat spre Bulevardul Mare, după monumentul lui Dobroliubov se află cafeneaua. Andrei fuma țigară după țigară de parcă avea de hodărât ceva foarte important s-au avea examen. Era îmbrăcat într-um mantou clasic de culoare neagră, în pantaloni la dungă, fără căciulă și mănuși, deși afară era minus 11 grede frig și ningea. Iubesc mult acest anotimp, merg și admir, nici nu știu despre ce să vorbesc cu acest tânăr, deoarece îi cunosc doar numele și că îi place să joace biliard, ah da, și încă insistă să-i devin soție. Cum să-i întorc astăzi inelul și să nu-l ofensez. În timp ce admiram cum cade zăpada am ajuns la cafenea. Intrăm, eu am ales masa mai confortabilă, scoatem hainele de iarnă și rămân surprinsă, tânărul avea o cămașă de culoare albasrtă închisă și cravata albastră deschis și niște ochi foarte frumoși de culoare albastră. Eu ador culoarea albastă și am o deosebită plăcere să privesc tot ceea ce este de culoare albastră în jur. Acum ce să fac, cum să-i întorc inelul? Cum? Între timp ne-am așezat la masă și am comandat doar ceai, eu servisem cina la serviciu, am comandat ceaiul preferat al tânărului, deoarece știeam ce iubește de obicei la noi cînd petrece timpul.

Andrei:

— Lidia, ce doriți să discutați?

Eu:

— Andrei! În primul rînd ași vrea să vă înnapoiez inelul. Nu pot accepta așa cadouri! Eu credeam că glumiți, mulți dintre oaspeții noștri glumesc astfel având în vedere că sund bine educată și ași fi o soție bună. Și de obicei gluma este înțeleasă de toți, iar dumneavoasră ma-ți uimit, și la gluma mea mi-ați dăruit un inel și vorbiți serios. Nu pot să cred că cineva poate proceda astfel necunoscînd persoana, este ceva ireal. Și eu nu vă pot răspunde reciproc.

Andrei:

— Îmi va face plăcere dacă inelul meu îl va purta o atât de splendidă și senină ființă, chear decă nu-mi veți deveni nicodată soție. Ași vrea să cunosc mai multa despre dumneavoastră! Sunteți din Sanct-Peterburg? S-au nu?

Eu:

— Mulțumesc! Voi purta cu plăcere acest inel deoareca sunt eliberată de promisiunea data în glumă. Mă bucur că pe lume mai egzistă oameni buni la inimă și eu îi întâlnesc pe drumul vieții mele. Istoria mea poate necesita mult timp și amintirile mă pot provoca să plîng! Poate cu altă ocazie!

Andrei:

— Vă rog, ași vrea foarte mult să ascult istoria vieții dumneavoastră! Și dacă sunt necesare puține lacrimi, nu vă intimidați, lacrimile ușurează inima. Vă recomand să citiți cărțile lui Ăric Beorn!

Eu:

— Am citit cărțile lui și ași mai reciti cu plăcere cînd voi avea ocazia.

Andrei:

— Pot să vă acord așa ocazie, am cărțile lui în biblioteca personală.

Eu:

— Mulțumesc, voi citi cu plăcere deoarece eu luasem cărțile de la bibiliotecă și citisem în grabă.

Andrei:

— Deci îmi povestiți istoria vieții?

Eu:

— Este tîrziu, deja e ora unu de noapte!

Andrei:

— Nu mai pot aștepta, ard de nerăbdare să aud istoria vieții unei domnișoare atît de blîndă și binevoitoare! Ești ca un soare, de fiecare dată cînd intru în sala de biliard te caut cu privirea, iar dacă te găsesc joc biliard cu mai multă satisfacție, și mă bucur să prind zâmbetul tău când treci pe lângă mine.

Eu:

— Încep istoria din ziua nașterii s-au din momentul în care am ajuns la Sanct-Peterburg?

Andrei:

— Ași vrea să cunosc întreaga istorie cu amănunturi din copilărie și până în prezent!

Eu:

— Bine!

Am început a lupta după locul sub soare încă din burta mamei. Atunci când mama a aflet că cel de la care așteaptă copil este căsători și are o fetiță de patru ani pe nume Taisia, a hotărît că nu va naște și nu va distruge familia. Ce numai nu a încercat mama, pastile a băut, în lac s-a arunrat și viitiorul meu tată, ia dat bani să meargă la medic pentru a întrerupe sarcina. Însă eu luptam, nimic nu mă putea opri de la această luptă, iar când s-a pornit la medic pe drum i-au furat banii și încă o sumă necesară ei nu mai aveau. Mămica mi-a povestit acest lucru cînd eu aveam 16 ani, plângea și își cerea scuze. Cum puteam eu avea așa gânduri, tu crești atît de bună, veselă și deșteaptă. Tăticul mi-a povestit cînd aveam 36 de ani în anul 2018, cînd eu am fost în ospeție la Moldova împreună cu fiica Nadiușca, de 6 ani. Începuse așa de parcă avea o povară atât de grea că nu o mai poate duce. Eu mă gândeam, oare ce secret atât de greu și tainic îl chinuie că nu mai poate trăi cu el. Și la fel ca mămica a început ași cere irtare și scuze, că este o canalie deoarece i-a det mămicăi bani pentru a intrerupe sarcina:

Tăticu:

— Dar iată ce fată ai crescut, mă mîndresc cu tine, singură îți atingi scopurile propuse, și studii superioare ai făcut, și o fiică bine educată ai, și pe noi nu ne uiți, deși eu nu merit iubirea și ajutorul tău! Nu ți-am ajutat, nu te-am susținut, iar tu toți anii îmi scrii scrisori, mă bucuri și în același timp prin faptele tale bune mă faci să roșesc și să-mi simt vina și mai mult.

Ne cătând la tot ce se petrecea în jurul meu, eu m-am născut pe 18 februarie 1982 la 15:20 de 3 kg. și 200g. Aveam părul roșcat și ochii albațtri, în spitalul de maternitate numărul 1 din Chișinău, Republica Moldova. Era o zi frumoasă de iarnă, fulgii de zăpadă mari se așterneau frumos ca un covor cât puteai privi cu ochii, după povestirile mamei. Da, mare dorință aveam eu să vin pe acest pămînt. Însă gândurile rele nu au lăsat-o pe mama, și a hotărât că cum va rămâne singură în secție va sări de la etajul al cincilea împreună cu mine, deoarece nu este căsătorită, nu are familie, tăticu în acel moment era plecat cu soția și fiica la nordul Republicii în raionul Soroca la botezul verișorului meu Serghei. În momentul în care mămica era deja gata să facă pasul în secția a intrat sora medicală și a oprit-o pe mamica, și după aceasta întotdeauna era cineva alături. Veneau s-o viziteze pe mămica și sora ei Elena, și fratele Iacob, iar într-o zi a veni bunica. Bunica a vorbit foarte sever cu mămica, că nu se poate să ai copii decă nu ești căsătorită, că îi face de rușine pe părinții săi. Bunica și ea avea gînduri rele, de genul mai bine să murim toți decît să tragem așa rușine, și avea în geantă nu cuțit. Însă după ce i-a zis mamei tot ce avea pe inimă sa făcut mai blîndă și i-a zis mamei decă nu are unde merge și nu se vor căsători atunci poate veni acasă și părinții o vor ajuta. Tăticul într-o zi i-a transmis mămicăi o scrisoare în care întreba cum se simte ea și cum acolo Lidia, din care mămica a înțeles că mă vor numi Lidia. Și așa și m-au înscris mai târziu în certificatul de naștere. Tăticul a zis că m-a numit așa în onoearea mătușei sale cu nume identic, Ruban Lidia, care locuia într-un sat cu părinții liu și îl ajuta tot timpil, o iubea mult.

Tătiul și-a îndeplinit promisiunea, a vorbit cu Tatiana Rogozina de la Teatrul Republican de Păpuși “Licurici”, unde lucra și el păpușar, și împreună cu mămica și cu mine au trăit o perioadă la ea. Peste puțin timp au mers să locuiască la părinții lui tăticu la nordul Moldovei. Părinții mămicăi și tăticului le-au cumpărat o casă în același sat. Pe 5 august 1983 sa născut fățiorul meu Grigorii Alecsandrovici Ruban. Eu eram deja mare (aveam un an și șase luni) și o ajutam pe mamica să legene căruciorul, și vorbeam cum puteam cu frățiorul ca să nu plângă, uneori adormeam înainte să-l liniștesc, iar mămica cînd intra în odaie vedea că eu dorm și nu mai legăn căruciorul.

Anii treceau, noi creșteam, mămicăi îi era greu, lucra în câteva locuri ca să ne hrănească. Tăticul și el lucra însă adesea își permitea să folosească alcool, așa că mămicăi nui rămânea alceva de făcut decât să hrănească familia. Iar când eu aveam șase ani, pe 13 aprilie a anului 1988, mămica a născut-o pe surioara noastră. Eu vroiam s-o numuim Marcela, și ziceam că nu mă voi juca și nu o voi iubi dacă îi vor da alt nume. Și desigur m-am înfârnat cînd am aflat că i-au det numele Cristina. Necătînd la acest fapt eu o iubeam și oiubesc mult pe surioara mea, toată copilăria o numeam păpușica mea și acum se întâmplă. Tăiticul odată cu nașterea surioarei a încercat să se lase de obiceiurile rele, însă nu a rezistat mult, și a început din nou. Ne era foarte greu, se întîmpla să nu avem o fărîmitură de pîine în casă. Ne ajutau părinții mămicăi și a lui tăticu. Mătușa Lida, în cinstea căreea tăticu m-a numit, ne-a dăruit o căpriță, părinții lui tăticu ne-au dăruit un purceluș, mai târziu și o vacă, bunica Vasilida, mama mămicăi, ne aducea de fiecere dată ceva necesar pentru casă, plapume, perne, cearșafuri. Noi ieram copii ascultători și îi respectam șii iubeam mult pe buneii noștri. Iar pe mine bunica Vasilida tot vroia să mă ia cu traiul la ei cu bunelul ca să-și rascumpere gîndurile rele față de Dumnezeu. Bunica mă iubea mult, eu îi scrieam scrisori, trimeteam felicitări, cînd veneam în ospeție mi le arăta pe toate păstrate, eu când veneam vara la bunei, în satul Neculăieuca din raionul Orhei, mergeam la mănăstirea din sat și cîntam în horul bisericesc. Bunica întotdeauna îmi cumpăra cerceii cere îi doream și-mi cumpăra bilete ca să merg cu autobuzul în călătorie la Romănia. Așteptam cu nerăbdare fiecare vară ca să merg la bunei la Orhei și nu vroiam să plec toamna de la ei. Deși îmi era dor de mămica și se întâmpla să stau lîngă telefonul fics de-a lungul serii în așteptarea unui apel telefonic de la mămica ca să-i aud vocea. Vara la bunica nu aveam nici o grijă, iar acasă, vai, vai, vai! Trebuia să hrănim cu Grișa și animalele, și păsările, să avem grijă de grădină, iarna focul în sobă, și note bune între timp de la școală să aducem, trebuia să-i ajutăm mămicăi și tăticului în toate. Note bune eu mă stăruiam să primesc deoarece visam să merg cînd voi crește mare la Chișinău la Universitate.

În copilărie îmi plăcea să scriu poezii, tăticul meu de fiecare dată mă critica, și nici mu mă susținea când eu spuneam în voce că visez să fac studii la Chișinău. De fircare dată zicea că trebuie să pasc vitele, avem mult de lucru aici la sat, iar eu nu încetam să tind la împlinirea visului.

Deseori nu aveam cu ce face focul în sobă, și se întâmpla să merghem cu mămica să strânghem măcar pentru cîteva zile lemne s-au bețe de la floatea soarelui. Și le aduceam acasă pe un suport cu petru roți. Tăticul în aceste momente dorrmea intr-o stare fizică foarte rea după mult alcool, ne era frică ca cumva întâmplător să-l tezim, să nu înceapă a striga s-au încă mai rău să o gelozeze pe mămica făfă cauză. Și la noi începea a stirga că totul este făcut greșit, nu așa am hrănit vitele și în genere totul este feăcut nu cum trebuie.

În vecinătate cu noi trăia o familie cu patru copii. Cel mai mare era Ghenadii cu doi ani mai mare decăt mine și câte odată mă invita la seratele ce se petreceau la școală. Tăticul nu-mi permitea, deaceea până el dormea mămica îmi dădea voie, însă risca să se certe cu el din acest motiv. Iar dacă tăticul nu era acasă eu speram să vin de la serată mai devreme decât el.

Pe mine și Cristina tăticu nu ne bătea doar striga, însă și atât era deajuns ca să ne fie frică, Iar pe frățiorul meu, pe Grișa îl bătea foarte tare (scriu și plăng, nu puteam să-mi apăr fratele, eram și eu mică, și mie îmi era frică. Doar fugeam prun jur și-l rugam să nu-l mai bată, ah, cît ași vrea ca pe întregul glob copiii să aibă parte de părinți iubitori și blânzi!).

Eu eram o elevă foarte activă, luam parte la concursuri raionale si în incinta școlii, învățam binișor spre deosebire de verișorul meu Sergiu, care era emiment el cunoștea la perfecție două limbi rusă și română. Limba rusă o cunoștea deoarece locuia împreună cu buneii, bunica Tasea(Anastasia) era din Russia.

Bunelul Vasile în anii 50 a făcut armata la Russia, nu departe de Sanct-Peterburg. Iar dup ce a finisat a rămas să lucreze acolo în pădure. În orașul Lodeinoe Pole sa întâlnit cu bunica, s-au căsătorit și pe 3 ianuarie 1957 s-a născut tăticu, peste puțin timp ei au hotărît să meargă să locuiască în Moldova.

Și deci, despre copilăria mea în continuare. Eu cu Sergiu eram o echipă, ne apăram unul pe altul, iar dacă cineva îndrăznea să ne numească roșcați îi părea rău că încercase să ne ofenseze. Se întâmpla așa ceva rar deoarece singuri erau cointeresați să prietenească cu noi că dealtfel nu le ajutam cu lecțiile. Eu cu Sergiu toți anii până în clasa a șasea am stat într-o bancă, iar dacă vroiau să ne despartă atunci noi îl rugam pe dirigintele clasei noastre să ne lase să stăm împreună. Beam dintr-o sticlă, bunica Tasea îi dădea bani de buzunar cu regularitate, deoarece Sergiu locuai cu părinții împreună la buneii, părinții tăticului meu. Eu niciodată nu invidiam, nici în gând nu mia venit vreodetă. La recreație împreună cumpăram o sticlă de chefir și un pateu și mâncam împreună. Grigore, fratele meu mai mic cu un an decît noi, deseori la recreație mânca împreună cu noi.

Clasa noastră era foarte unită, ne dăruiam cadouri unii altora la 23 februarie și la 8 martie. Învățătoarea noastră în clasele primare era Silivia Spiridonovna, noi o iubeam mult, în clasă eram 27 de elevi. Oare îmi voi aminti toți colegii, Voi începe cu mine și verișorul Sergiu:

— Ruban Lidia

— Onea Serghei

— Țăruș Marianna

— Andoni Alecsandru

— Pînzari Adina

— Lisnic Evghenii

— Muntean Ana

— Staver Mihail

— Cazac Nina

— Stoian Svetlana

— Moșan Eugen

— Boj Ana

— Servitenco Diana

— Bordian Serghei

— Tanas Stela

— Pînzari Taisia

— Balan Ana

— Afanas Mariana

— Dubalari Ion

— Sotnic Natalia

— Spinei Dmitrii

— Vrîncean Ruslan

— Sîrbu Zinaida.

Da, nu pe toți mi i-am amintit, mulți ani au trecut de atunci.

Însă în 1993 în familia noastră au loc mari schimbări.

Când pe 13 aprilie a anului 1988 s-a născut surioare noastră mai mică Ruban Cristina Alecsadrovna, tăticu a încetat să bea alcool și fumatul deasemenea l-a lăsat. Ia promis mămicăi că va deveni cel mai bun tătic pe lume. Și și-a ținut promisiunea egzact 8 luni, apoi a început din nou. Mămicăi cu bebeluș și eu cu Grișa și tăticul care era permanent beat și făcea festa, îi era foarte greu. Și necătînd la aceste situații părinții hotărăsc să-și înregistreze oficial căsătoria pe 25 august a anului 1989, iar mai tîrziu s-au cununat și la biserică, în speranța că tăticu va deveni mai bun. Însă din păcate nimic nu s-a schimbat, tăticu venea beat, o ofensa pe mămica și o bătea, nouă ne era tare frică de el. Pe mine niciodată nu m-a bătut, iar pe mucuțul Grișa îl arunca în pământ de parcă spărghea veselă, cum se sparghe vesela în mare agitație am văzut deasemenea la tăticu. Micițul, micuțul meu frățior, îmi amintesc și plăng de durere, nu sepoate ca copiii să aibă o astfel de copilărie. Iar eu când am crescut un pic mai mare, visam să merg la mănăstire să nu devin niciodată soție, și încă și pe copii mei s-ăi chinui. Și încă visam s-o duc pe mămica cât mai departe de tăticu, ca să nu o omoare într-o zi pe scumpa mea mămică, pe care am văzut-o plângând mereu. Uneori se întâmplă să discut cu cineva și dacă zic că nu m-am certat niciodată cu mămica nu mă credeau. Îar eu nu știu cum ași putea să mă cert și so fac să sufere știind cât a plâns și a suferit de la tăticu. Chear visam ca părinții să divorțeze, și să plecăm cât mai departe de la el.

Și visul meu s-a împlinit în august 1993 când noi toți trei împreună cu mămica am plecat să locuim la părinții mămicăi. Tăticu se simțea vinovat, și a adus cu o mașină mare văcuța, căprița, porcul, frigiderul, patul mare, dulapul pentru haine, și alte lucruri necesare. A rugat-o pe mămica să-i dee încă o șansă. Și așa a rămas împreună cu noi să locuiască la părinții mămicăi, însă deseori când se certa cu mămica pleca la Soroca. Așa a continuat până în vara anului 1997, când a bătut-o pe mămica așa încât mămica a stat 6 luni în spital. Iar el în loc să facă bani pentru a o trata pe mămica, pentru a mă ajuta pe mine să plec la învățătură măcar pentru a primi o profesie, visam eu desigur să merg la învățătură la Chișinău, însă el a plecat din nou la Soroca. Iar noi toți am rămas în grija bunelului, bunica pe 9 iunie 1996 se stinsese din viață. Iar peste un an după ce tăricu o bătuse atît de crunt pe mămica, mămica a divorțat. Și în familia noastră a venit pacea și liniștea, noi nu mai avem frică, și suntem friciți împreună. O iubesc mult pe mămica și mă bucur că este sănătoasă. În Sanct-Peterburg am venit pe 18 iunie a anului 2008, pentru a munci și salva casa noastă pusă în bancă ca garanție de către surioara mea Cristina. Deoarece îmi era frică ca banca să nu ne ia casa și noi să rămânem în stradă.

— (Întrerup istoria mea). Este deja ora 4 dimineață, foarte târzui, mâne dimineață trebuie să merg la serviciu și tu cred că mergi dimineață la seviciu! Poate cu altă ocazie îți voi mai povesti alte istorii din viața mea.

Andrei:

— Da, grea îți este viața, și necătînd la acest fapt ești veselă și zâmbitoare! Bravo! Eu m-am îndrăgostit încă mai mult! Bine Să merghem!

5. Prima iubire!

Când aveam vreo șase s-au șapte ani îmi plăcea foarte mult un băiat pe nume Ghena ce locuia în vecinătate. Era dintr-o familie cu patru copii, el era cel mai mare, și cu doi ani mai mare decât mine. Iar sora lui Ana, învăța cu mine într-o clasă. Vara jucam cu toții fodbal, iar iarna hochei, hochei jucam așa fără patine, și ne era foarte vesel. Ne adunam mulți copii, veneu copiii tantei Antonina, Borea, Iura și Aliona, venea și Serghei fiul nanei Valea, ei locuiau mai aproape de grădiniță, și eu cu frățiorul meu Grișa și Ghena, Ana, Vanea, Victor era micuț și rămînea cu tanti Marusea, ca și Cristina de fapt, surioara mea. Noi cu Grișa aproape întotdeauna eram împreună și ne apăram unul pe altul. Iarna construiam cetete din zăpadă și fiecare își apăra regatul său, ne băteam cu bulgări de zăpadă. Vara ne jucam de-a ascunselea, ne ascundeam prin copaci, era și o salcie bătrână cu o scorbură adâncă ne plăcea și acolo să ne ascundem. Așa treceau anii, eu scrieam poezii, și nimănui nu-i spuneam că-mi place Ghena. Iar când noi am crescut și eu eram în clasa a șasea, iar Ghena în clasa a opta, venea și-mi cerea permisiunea de la mămica să merg cu el la serata de la școlală. Dădea promisiunea că mă va petrece până acasă și că mă va apăra de oricine. Îmi place să-mi amindesc de acele frumoase momente și sincere flăcări a inimii. Iar cînd familia noasrtă a plecat cu traiul la părinții mamei eu încă mult timp am continuat să scriu scrisori Anei și de fiecare dată transmteam tuturor salutări, și întrebam cum acolo prietenii noștri, îmi era foarte tare dor de ei.

Iată această întâmplare din copilărie mea când pentru prima oară am fost îndrăgostită de un băiat. Insă totul a rămas acolo în copilărie, eu am rămas doar cu amintirea.

6. Școala Profesională Polivalentă №2 din Chișinău

În 1997 eu am finisat clasa a 9, la noi în sat școala era incompletă, și aceasta însemna că trebuie să merg undeva la învățătură pentru a absolvi școala completă. Balul de absolvire a fost minunat, ne-am veselit împreună cu părinții si învățătorii. Mămica a copt multe torte și dulciuri. Mă mândresc cu mămica mea. Și tăticu ne-a ajutat mnlt cu pegătirile pentru balul de absolvire. Diriginta clasei noastre a adunat untr-un pachet dulciuri și suc și mi-a înmânat ca să luăm cu noi pe malul lacului să întîlnim zorii. Eu, am invitat-o pe Liuba Ivanivna să meargă cu noi. Era foarte vesel și fascinant, pe malul lacului toată clasa, cinava a adus și un magnetofon, așa că am și dansat. Am întîlnit zorii, știind că suntem toți împreună pentru ultima oară, și ne despărțim plecând fiecare pe drumul vieții sale.

După balul de absolvire eu i-am spus lui tăticu că vreau să merg să fac studiile la Chișinău, capitala Republicii Moldova. Iar tăticu mi-a zis: “Merghi să paști vacile, încetează să tot zbori prin nori, ce fel de vise sunt astea?”. Iar eu îl rugam insistent să mă ajute să merg la învățătură, să finisez școala medie, să merg la Universitate. Tăticu a început să râdă și me-a zis cu sarcazm: “Bine mergi și sapă acolo în grădină la bunelul, scoate comoara și mergi să-ți atinghi scopurile!”. Eu am înțeles că părinții nu mă vor ajuta să continui școala, și atunci eu i-am spus mămicăi că voi merghe la Chișinău la o Școala Profesională Polivalentă și voi finisa și școala medie și voi primi și diploma de bucătar s-au altă profesie. Mămica desigur că mă susținea moral, însă financiar nu mă putea ajuta cu nimic. O seară ploioasă de vară, m-a prins în ospeție la moșul Andrei, fratele mămicăi. Și am rămas să dorm la ei, am discutat cu verișoara Oxana, și de cîteva ori am încercat așa cum ploua să mă pornesc acasă, iar nanu Andrei nu ma lăsat. Dimineața când am venit acasă, pe mămica era greu de recunoscut, tăticu se plimba prin ogradă vinovat, deoarece o bătuse destul de crud, bunelul a chemat salvarea. Pe mămica au internat-o în spital. Noi pe rând stăteam lângă mămica. De la Grigoriopol a venit sora mămicăi- Liuba. Mamicăi i-au făcut medicii cîteva operații. Primea tratamente în diferite secții pe rând: Secția de traumatologie, ginecologie, nervologie. Se apropia luna septembrie, eu trebuia să merg la învășătură. Tăticu a plecat din nou la Soroca, să locuiască singur în casa noastră. Eu între timp m-am înţeles cu sora mămicăi ce locuia la Chișinău, Elena, să mă ajute cu alegerea școlii.

Deci am venit eu la Chișinău, i-am povestit că cel mai mult ași vrea să devin bucătar și dacă nu voi lucra niciodată oricum voi fi bucătar pentru familia mea în viitor, dar că trebuie și școala meie să o finisez cu speranța ca cîndva să merg la universitate, și am hotărât să merghem la buiucani la Școala Profesională Polivalentă numărul 2. Nana Lena m-a adus pe pragul școlii, și a plecat la serviciu. Mi-a explicat cum să merg înnapoi la ea, cu ce troleibuz. Eu am intrat și am dat actele necesare comisiei de înmatriculare, în acel an nu trebuia să susținem examene de înmatriculare, avea valoare media din atestatul de 9 clase. Îmi făceam multe griji, și vroiam foarte mult să fiu înmatriculată la învățătură. Iată dacă am fost s-au nu înmatriculată nu cunosc nici pănă în ziua de astăzi. Când m-am întors acasă de la Chișinău mămicăi i se făcuse mai grea starea sănătății, eu săteam cu ea la spital. Iar pe 1 septembrie nici bani de drum nu aveam, nici posibilitate să merg la Chișinău, deoarece trebuiea să stau cu mămica. Mai tâziu mămicăi ia stat mai bine și medicii i-au permis să meargă acasă pentru cîteva zile. Atunci noi cu bunelul am cules mere si poamă și am vîndut. Bunelul mi-a dat bani de drum și eu am mers să aflu dacă pot învăța.

Cînd am venit la școală listele cu elevii înmatriculați la învățătură nu mai erau nicăieri, lecțiile erau în toi deoarece trecuse de jumătatea lunii septembrie. Atunci eu am mers la director. Mi sa spus că sunt problemele mele că nu am putut veni la întâi septembrie și că în această școală dacă nu vii la lecții trei zile eși exmatriculat. Așa că chiar daca am și fost în listă, atunci demult eram ecsmatriculată deoarece nu am mers la lecții mai mult de două săptămîni. După discuție directoarea totuși mi-a zis să vin mâne poate vor putea să mă ajute.

Și am venit eu și mâne și poimâne, ca în filmul acela rusesc “Приходите завтра” (Veniți mîne) despre Frosea Burlacova care venise dintr-un sătuc să învețe la Conservatoriul din Moscova.

Într-o zi când eu din nou am venit la ușa directoarei cu speranța că mă vor bucura și eu voi pute învăța, s-a apropiat de mine un domn, profesor de limba și literatura română cum am aflat eu mai târziu.

Profesorul:

— Bună ziua!

Eu:

— Bună ziua!

Profesorul:

— Am observat că stați aici aproape în fiecare zi?

Eu:

— Da, eu ași vrea să învăţ ca bucătar și să finisez și școala medie. Am stat cu mămica în spital și nu am putut veni la întâi septembrie, și nici nu știu dacă am fost înmatriculată s-au nu!

Profesorul:

— Propun să mergem împreună la directorul adjunct!

Eu:

— Bine, mulțumesc!

Profesorul:

— Mult stimată Olga Ivanovna, acest copil de vre-o două săptămîni tot vine la noi și nu poate să afle măcar dacă a fost înmatriculată s-au nu!

Olga Ivanovna:

— Chear dacă a trecut datorită mediei mari oricum este ecsmaticulată că nu a venit la timp!

Profesorul:

— Acest copil vrea să învețe, și poate că a avut un motiv serios să nu vină la întâi septembrie!

Olga ivanivna:

— Chear decă ete așa anul de învățămănt este deja început, poate încerca la anul viitor!

Însă, eu înțelegeam, dacă stau acasă acest an, așa și nu voi mai învăța nicăieri. Voi rămîne cu 9 clase, deaceea trebuie să lupt acum ca să pot învăța fără a pierde un an.

Profesorul:

— Poate o repartizați în clasa mea, cred că este posibil!

Olga Ivanovna:

— Dumneavoastră aveți 35 de elevi în clasă!

Profesorul:

— Da, doar că jumătate învață pe contract deoareca părinții îi inpun, mai târziu jumătate vor lăsa învățătura! Iar această fetiță vrea să învețe!

Olga Ivanovna:

— Cum, Dumneavoastră nu vreți să înțelegeți că noi nu mai avem locuri libere! S-au vreți ca eu să sum ministrului învățămîntului în prezența Dumneavoastră și să auziți că nu mai putem invita pe nimeni la învățătură!

Profesorul:

— Da ași dori, putem suna și afla decă putem face o ecscepție?

Olga Ivanovna: (Formează numărul Ministerului Învățămîntului)

— Bună ziua! Vă deranjează directorul adjunct a Școlii Profesionale Polovalente numărul 2 de la buiucani, Olga Ivanovna.

Ministrul învățămîntului:

— Bună ziua! Vă ascult!

Olga Ivanovna:

— Profesorul de limbă română, Domnul Mihai Ungureanu, insistă să primim la învățătură în anul întâi la profesia de bucătar cu finisarea școlii medii complete, o fetiță. Eu i-am spus că nu mai avem locuri vacante, și că poate încerca peste un an!

Minictrul învățămîntului:

— Olga Ivanovna! Fetița din ce oraș a venit?

Olga Ivanovna: (Se adresează la mine)

— Unde locuești?

Eu:

— Sunt din satul Neculăieuca raionul Orhei, la 65 de chilomatri de la Chișinău.

Olga Ivanovna:

— Zice că este din raionul Orhei!

Ministrul Învățămîntului:

— Cîți copii sunt în familie? Unde lucrează mama, tata?

Olga Ivanovna:

— Ai frați surori? Unde lucrează părinții?

Eu:

— În familie sumtem trei copii, mămica este în spital deoarece tăticu a bătut-o tare, iar tăticu a plecat de la noi.

Olga Ivanovna:

— Dumneavoastră ați auzit ce a povestit fetița?

Ministrul învățămîntului:

— Da, Olga Ivanovna! Și trebuie urgrgent de înmatriculat la învățătură, la profesia dorită, îi dăm cămin, bursă și ajutor material! Și o susținem și o ajutăm în tot cu ce vom putea fece pentru ea!

Olga Ivanovna:

— Bine! Larevedere! (A pus receptorul și s-a adsresat la noi). Bine Domnul Mihai, arătații clasa, iar eu voi organiza ca să fie repartizat-ă în grupa dumneavoastră! Îmi lăsați toate actele mie vă rog! (Sa adresat la mine).

Eu am fost înmatriculată, și am învățat toți patru ani la buget din anul 1997 pînă în 2001 și am primit Diplomă de Bacalaureat și Bucătar de categoria a IV.

Acești patru ani au trecut deasemenea cu multe greutăți și a fost necesar să lucrez noaptea, iar ziua să învăț cînd aveam doar 15 ani.

Într-o zi după lecții Dirigintele clasei, Domnul Mihai m-a întrebat:

— Lidia cîte zile n-ai mâncat?

Eu:

— De unde știți? Cine v-a spus?

Domnul Mihai:

— Eu văd pe ochii tăi! Te invit la o cafenea!

Eu:

— Nu! Nu vreau să datorez nimănui nimic!

Domnul Mihai:

— Bine! Vrei să lucrezi? Și așa singură vei face bani pentru pîine!

Eu:

— Vreau!

Domnul Mihai:

— Adevărat că nu știu dacă îți va plăcea și decă vei putea lucra! Noi avem contracte cu multe restaurante si cafenele! Deoarece la noi învață copiii de bucătari, ospătari și alte profesii de genul acesta. Ași putea votbi ca să te primească la lucru, însă tu ești bine educată, cu norme morale înnalte și nu ștui dacă vei putea lucra chelneriță? Doar acolo se întâmplă să fie și oameni ne educați, și în stare de ebrietate, este greu moral să lucrezi în așa locuri! Însă asta este tot ce ași putea face pentru tine!

— Da, înțeleg că îmi va fi greu, însă la mine nu vin părinții în fiecare duminică și nu-mi dau bani pentru tot necesarul! Eu voi încerca, Mulțumesc!

Astfel eu am început să lucrez foarte devreme, în schimb achitam școala de pictură surioarei mele. Ca măcar visele ei să se împlinească mai ușor decît ale mele. Învățătorii de la Școala de Pictură din Orhei, ziceau că Cristina are talent, iar eu eram foarte bucuroasă că și eu fac ceva pentru a dezvolta acest talent. În ziua când am împlinit 18 ani am lucrat, la lucru au venit mămica, fratele Gișa, verișoara mea Olga, și când aveam mai puțin de lucru eu mă așezam lîngă ei și mai discutam. Mămica mi-a dăruit o rochiță frumoasă. Lucram ospătar într-o mică sală de biliard din Chișinău. La lucru toți mă iubeau și mă respectau. Eu ziua învățam, iar noaptea lucram, spre dimineață când aveam mai puțini oaspeți eu mă așezam să pregătesc lecțiile. Se întămpla uneori noaptea ca cineva să mă învețe a juca biliard, mie îmi era interesant.

În zilele de odihnă mergeam în ospeție la sora mămicăi Lena, uneori mergeam s-o vizitez pe sora de pe tată Taisia. Taisia avea atunci un micuț de un anișor — Rustam. Deseori mă întâlneam cu Valiușa, mergeam la o cafea, preiteneam încă din școală cu frații ei Nicolae și Vasilii, îi respectam mult, îi consuderam buni prieteni, sper că așa va fi întotdeauna. Cîte odată Valentina mă invita acasă în ospeție, și priveam vre-un film, discutam.

Alteori în ziua de duminică mergeam la Teatrul Republican de Păuși “Licurici”, acolo lucra director adjunct Domnul Vasilii Bîrnă prietenul lui tăticu din tinerețe. Domnul Vasilii îmi dădea câte odată de lucru să repar vre-o păpușă, și mă recompensa cu bani pentru lucrul făcut. La teatru mai lucrau mulți colegi din tinerețea lui tăticu și ziceau că seamăn leit cu tăticu. Își aminteau cum mă duceau în brațe prin tot teatrul când eram bebeluș. Tăticu a lucrat în tinerețe păpușar în acest teatru.

Eu visam foarte muld să merg la cercul de dansuri și să învăț a dansa frumos.

Și iată într-o zi frumoasă cu soare de aprilie în 1998 eu cu Nadejda (din grupa de vînzădori de la Școala Profesională Polivalentă №2), eram în troleibus, ne îndreptam spre parcul Ștefac cel Mare din centrul Chișinăului. (Ștefan Cel Mare a fost domnitorul Moldovei din anul 1457 pînă în 1504, și parcul central poartă numele Domnitorului Moldovei)

În troleibus de noi sa apropiat un tânăr de vreo 24 de ani, și me-a spus că iar plăcea să-mi facă poze portret. Eu am refuzat deoarece nu iubesc se discut cu oameni străini. Însă Nadejda a început a mă convinge să mergem, și în cele din urmă eu am dat acordul și am mesrs. Am coborît din troleibuz unde planificam, doar că cu noi mergea și tânărul. Salonul foto era aproape de parc, în Casa Presei. Ne-am îndreprat spre Casa Presei, am făcut cunoștință cu toții. Tânărul se numea Iulian, de profesie fotograf, a învățat în România. Mi-a făcut cuteva poze frumoase și mi-a dăruit și mie ca amintire, mi-au plăcut foarte mult. Cu timpul noi cu Iulian ne-am împrietenit foarte mult. Mergeam împreună să fotografiem hulubi în parc, floricele, peisaje frumoase. Uneori vopseam până la două de noapte rame pentru foto expoziții. Mă petrecea mai apoi la sora mămicăi, Lena. De obicei o suna din salon șii spunea că astăzi lucrăm până târziu și că mă va petrece până la ea să nu-și facă griji. Era o perioadă când insista să-mi facă cunoștință cu mama sa, însă eu nu eram gata să fac careva pași serioși, vroiam să merg să fac studii superioare, și apoi eu aveam doar 16 ani.

Într-o zi a aflat că eu visez să învăț a dansa frumos. Și mi-a zis că el merge la un cerc de dansuri pentru tineret și s-ar bucura decă eu i-ași fi parteneră de dans. Eu m-am bucurat foarte mult și am început a merge cu regularitaritate la repetiții. Iulian lucra foarte mult avea diferite proiecte în foto salon, deaceea venea rareori la repetiții.

Însă bucuria mea nu a durat prea mult, deja de cîteva ori după repetiții profesorul de dansuri mă tot invita în biroul său cu așa cuvinte: “Înțelegi, nu doar cafea vom bea, poate încă altceva vom face”, și multe alte fraze cu subtecst desfânat și amoral. Încerca să mă îmbrăţișeze, mie nu-mi ajungea curaj s-ai spun Domnului Vasile (cercul de dans se afla in incinta Teatrului Republucan de Păpuși “Licuric”), nici lui Iulian nu-i puteam povesti și am hotărât să plec din acest cerc de dansuri. Iulian după aceasta mă tot ruga să mă întorc la dansuri, însă eu foarte politicos îi explicam că nu pot. Prietenia noastră a durat, noi continuam să prietenim, să ne vedem în timpul liber. Iulian s-a căsătorit cu о domnișoară pe nume Rodica, iar in 2009 în familia lor s-a născut un băiețel.

Așa că în afară de lucru și învățătură eu petreceam vesel timpul cu prietenii și rudele. În timpul anului de învățămînt luam activ parte la toate evenimentele și festivitățile ce se petreceau în școală, și tindeam tot timpul să devin eminentă, der oricum eram a trea s-au a patra la învățătură din clasa noastră.

Ca și orice tânăr adolescent, și eu vroiam să merg la dansuri și alte distracții organizate în oraș. Într-o zi ne-am adunat o companie de tineri veseli să mergei la dansuri, mergeau împreună cu noi și verișorul meu Anatolii și soția sa Natalia. Eu atunci am mers pentru prim și ultima oară la dansuri în Chișinău. Credeam că va fi vesel, însă acolo toți erau în stare de ebrietate, și se purtau necuviincios. Unul dintre aceștia a început să-i servească pe prietenii mei cu băutură și gustări, iar pe mine mă tot invita la dans. Mie nu-mi plăceau aceste gesturi, deaceea le-am spus tuturor că vreau să plecăm din acest local:

— Tolea, vă rog nu primiți numic din ceea cu ce vă servește acest domn!

Anatolii:

— De ce nu, mîncăm gratuit!

Eu:

— Mie îmi este frică! Acest domn se poartă indecent!

Soția verișorului meu a înțes că mie nu-mi place acest local și i-a adunat pe toți și am plecat de acolo. Eu oameni agesivi și în stare de ebrietate văd și la servicuiu cu regularitate, dar acolo eu sunt în siguanță.

6.1. Cum era să fiu vîndută în Europa